Marina Abramovic si ultimul performance: propria moarte

Nu trebuie să vă mire sau șocheze titlul, căci vorbim despre Marina Abramovic. Da, este artista care a oferit publicului sârb, în primă fază, o experiență terifiantă prin performance-ul din 1974.

Era momentul unei replici de genu: “I had a pistol with bullets in it, my dear. I was ready to die.”. Marina a ieșit vie după șase ore, dar imaginea morții ei ca performance, se pare, a însoțit-o toată viața. Acum, artista a aruncat zarurile: dorește să performeze actul suprem. Da, una este să performezi, să-ți planifici actul artistic, și alta să ieși viu după o experiență, dorindu-ți experiența, nu și materializarea actului final.

“An artist should die consciously without fear”, de aici și toată atenția concentrată pe detaliile morții ca act artistic. Marina Abramovic nu gândește propria moarte în termeni de funeralii obișnuite, ci își gândeste moartea artistică. Nici măcar moartea văzută într-un sens artistic nu îi este suficient, căci artista va dori să trăiască experiența morții artistice, adică nu o va putea concepe altfel. La urma urmei, nu te-ai aștepta la altceva de la un astfel de artist, pentru care propria viață nu este altceva decât o performare continuă.

Această bunică a performance-ului artistic, așa cum se auto-intitulează Marina, ține morțiș să șocheze, să încerce să își scoată capul din perspectiva nișată înspre mainstream. De ce una ca asta? Arta nu este pentru mase, să fim înțeleși, dar ceea ce șochează sau iese din tipare, această chestiune poate atrage atenția maselor. Pentru ca ele să-și îndrepte atenția înspre tine, este nevoie ca tu să le trimiți un semn, unul foarte…vizibil. Ei bine, această artistă reușește să facă asta.

Mesajul în întâmpinarea acestei chestiuni: “The medium is the body”. El este și instrumentul, dar și pânza pe care se  inscripționează însemnele artistice. El găzduiește opera de artă, iar Marina Abramovic este dispusă să-și facă trupul să sufere pentru a-și completa actul. Acesta este scuza care face vizibilă fisura dintre artist și masochist. Unul este un războinic – performator al artei, altul, doar un războinic cu psihozele sale. Nu le omit cu totul pe acestea în cazul Marinei, ea încă se luptă cu unele dintre ele, vezi actele performative legate de viața și copilăria ei alături de o mamă abuzivă (The Life and Death of Marina Abramović at Manchester international festival in 2011).

Dincolo de toate, întrebarea pusă de Tondo mi se pare lipsită de sens: moștenirea unui artist poate coincide cu viața artistului. El poate performa întreaga sa viață. Să privim, la urma urmei, cazurile dedublărilor multiple realizate de actori, cei care își trăiesc viețile performând roluri, asta dacă e să nu luăm de bună doar: propria-i viață a fost cel mai mare act performativ al său.

Comenteaza