Culegatorii de ciuperci din Apuseni

La final de vară, aerul muntelui începe să se schimbe, e tare de tot dimineața, îți intră în plămâni. Dacă dă un pic de ploaie, pădurile forfotesc, e un zumzet constant. Liniștea e acoperită doar de fluierăturile de semnalare. Mișună furnici printre copaci, dau frunzele la o parte, se lovesc de vegetația deasă, caută necontenit ceva anume. Sunt culegătorii de ciuperci, această adevărată mână de aur pentru locuitorii satelor de prin zonele montane.

Nu am crezut pe bune niciodată această afacere oferită de munte. Am auzit prin zona Sălajului, pe lângă satul bunicilor, că oamenii ies la cules și fac ceva bănuți. Dar ce presupune asta cu adevărat, hmm…nu m-am gândit până când am fost chemat la o tură de cules.

Ora 4.30, Florești. Bocanci în picioare și o mică pungă prinsă la rucsacul din spate. Nu se crăpase încă de ziuă și eram deja pe mașină, aproape de Muntele Băișorii. Am cotit pe un drum neasfaltat, am trecut pe la baza pârtiei de ski și ne-am afundat nițel în pădure. Erau mașini de ambele părți ale drumului, nu mi-a venit să cred. Multă lume la ora aceea, nu se iviseră primele raze ale soarelui. Am convenit să pornim în dreapta drumului, după instinct. Mă rog, acela fals, căci nu miroseam nimic. Ud până la piele, cu vreo câteva crengi luate peste ochi, în priză din cauza turei, totuși, sunt om de munte (parol!), m-am uitat în plasă: vreo 3-4 hribi sau hiribe, cum li se mai spune. Nu ne interesa altceva. Auzeam glasuri în josul pădurii: nu are sens să mergem într-acolo, e luată partea aia. Am tras linie după vreo patru ore de bălăurit: aveam plasa mai mult goală când am ajuns la mașină. S-au oprit lângă noi doi culegători, el și ea. Au deschis portbagajul mașinii: trei lăzi pline ochi plus vreo alte câteva plăsuțe. Luau masa acum, se odihneau cu slănină și ceapă. Uei, de-am și avut și noi în dotare. “D-apoi, ne odihnim numa’, apoi pornim din jos, pe partea ailaltă. Dom’le, săptămâna asta am făcut 5000 lei. Dacă stai după ele, le găsești. Dumneavoastră nu ați intrat unde trebuie, nu găsiți aici. Vedeți Loganul ăsta? Din hiribe l-am luat. Acum îl folosim tot pentru ele”, ne mărturisea relaxat localnicul.

Am făcut cale întoarsă învinși, dar dornici de revenire. Și a fost un come back.

Ora 4.00. Trezirea în Florești. Mergem mai devreme la o săptămână distanță de prima experiență. Suntem vechi în meserie, știm ce să facem. Suntem și mai mulți, n-are cum să nu iasă. Nu a fost ploaie de data asta. Sunt mașini, nu ca prima dată. Alegem să mergem într-o zonă mai retrasă, spre drumul care duce la obervatorul acela militar sau ce o fi. Avem în față un microbuz, e pustiu. Când farurile mașinii noastre bat pe el, se clatină tufișurile din jurul său și ies câțiva localnici. Ne dau binețe cam mirați, poate le-am părut dezorientați. Mergem mai sus, către stânele de oi, nu ne-or simți câinii. Două ore pe sec. Nu e bună zona, nu-s buni ochii. Ne urcăm în mașină, facem cale întoarsă către locul semnalat de primii localnici acum o săptămână. Poate o mai fi ceva, pădurea vuiește. Suntem acolo, plasa prinde contur. Dau de două-trei bucăți fragede și măricele, prind curaj. Colegii mei sunt mai cu spor, au mai bătut poteci după ciuperci. Trece timpul, schimbăm cursul drumului și luăm masa: am adus slănină și ceapă de data asta. E magie curată: în creierul muntelui. Singurul regret e faptul că unii culegători localnici nu prea sunt cu băgare de seamă atunci când își intind masa, mai uită din resturile nereciclabile prin pădure. Am spus mai uită, sper să fie așa, să-i socot nevinovați.

O căruță vine de nicăieri. Sunt oameni de munte, se opresc să ne salute. Vin de pe celălalt versant al muntelui special pentru merișoare, nu culeg ciuperci. “Nu, dom’le dragă, noi nu culegem din astea. Nouă nu ne trebuiesc, noi venim după merișoare pentru murături“, ne spune calm omul. Nu o ști ce preț au hribii, cam cât se câștigă pe partea asta a muntelui din ele? Normal că știe, dar lor nu le trebuie. E acel moment fain în care cunoști oameni faini de munte, onești, simpli și autentici. Au obiceiuri la care nu renunță, își duc viața în creier de munte, făcând murături din merișoare la un pas de culegători care fac zeci de milioane pe sezon. Sunt două lumi aproape diferite, ambele afectate de precaritate, însă încărcate spiritual. Unii au găsit o scăpare financiară în această mică afacere de sezon cu ciupercile, alții au ales să trăiască în același ritm, folosindu-se de mijloacele proprii pentru a rezista.

Cei cu adevărat câștigați sunt, însă, cei din industria alimentară care se folosesc de aceste ciuperci, de altfel, destul de scumpe: hribii. Undeva, într-un sătuc din Sălaj, Fildu de Jos, există un astfel de centru de colectare coordonat de un italian. Oamenii locului se bucură de bănuții câștigați. Muncesc zi-seară pentru ei și pare că toată lumea este fericită. Zona rurală nu are mai nimic altceva, iar tinerii sunt oricum plecați care pe unde au putut să-și găsească de lucru. Astfel, unii culeg, alții curăță, unii depozitează în imensele camere frigorifice. Selecția se face în funcție de dorință: vrei și ești bun de muncă, atunci ești apt. În rest, nimic. Serios, nimic! Un astfel de centru de colectare a ciupercilor există și la Băișoara, după cum mi-au spus oamenii locului. Oamenii le aduc aici din pădurile din zona Stațiunii Băișoara. E bine pentru ei, ați văzut sumele, fac niște bănuți. Dar nu e ușor, culesul nu e treabă chiar ușoară: găsitul, umblatul prin zone greu accesibile sau poate vreo întâlnire cu animale ale pădurii, cu toate că oamenii m-au asigurat că de cât timp bat ei pădurile, nu au văzut nici picior de urs sau porc mistreț, doar urme.

Cât despre culesul de ciuperci, voi mai merge, însă doar pentru bucuria revederii muntelui. Hribii sunt ascunși vederii mele 🙂

Comenteaza