Scuipat pe cacat sau despre o estetica virala a autoscuiparii

Jocul pudorii ne duce uneori în zona cenzurilor. E ca atunci când political correctness-ul te face orb sau mai puțin obiectiv: nu utilizezi ceva nici măcar de dragul artei pentru că repugnă. Asta nu l-a făcut pe Salvador Dali să-și contemple căcatul, să scrie despre el, să-l transpună într-un Joc Lugubru (1929). Dar și dacă asta-i artă, atunci mai bine spunem pas. Cam așa s-ar zice.

Aici nu avem de-a face cu obiecte respingătoare prin non-sensul lor. De exemplu: Onement VI de Barnett Newman – un portal către sublim care este văzut drept un căcat fără sens. Aici, dejecția nu repugnă, ci devine asumă un non-sens care-i iese în ochi celui care privește.

Vreți să spuneți că, dacă un om trimite balegă de cal lipită pe o pânză, noi trebuie s-o acceptă?/ George Bellows citat de Anthony Julius în Transgresiuni. Ofensele artei.

Cam faceți ce vreți cu ea, puteți să o contemplați. Dar tonul prezentării este de la un scuipat pe căcat la autoscuipat. Gilbert & George nu au metaforizat imaginea, titlul prezintă exact asta: o flegmă pe ceva material ce seamănă cu un căcat. Da, încălcarea tabuurilor este miza, dar nu numai. George spune că trebuie să trecem dincolo de tabuuri, căci viața noastră este plină de ele. Ca atare, îndrăznește să încalci regula, să fii altceva decât te minți că ești, să fii ceea ce vrei să fii. Dar ai grijă, poți ajungi rapid un autoscuipat. Riscul scuipării pe chestii care repugnă este că te poți scuipa dacă nu-ți iese ideea. Oricum și dacă îți iese, ești la un pas să devii un pericol pentru normalitate. Arta lui Dali era văzută drept un pericol, de exemplu.

Sânge îmi permiteau. Puteam adăuga și puțin căcat. Dar căcat de unul singur nu era permis. Mi se dădea voie să înfățișez organele sexuale, dar nu fantezii. Orice fel de anus era luat în nume de rău/ Saldavor Dalicitat de de Anthony Julius în Transgresiuni. Ofensele artei.

Și revenind la Gilbert & George, există un arsenal întreg de tematici non-abordabile pe care aceștia le-au mapat în expoziții. David Newman este curatorul unei expoziții de acest gen, septembrie 6, 1997 – ianuarie 25, 1998, iar sarcina sa dificilă a fost să asambleze un discurs despre: căcat, sânge, spermă și pișat (sursa).

E artă pentru că așa spun eu, ăsta-i un dicton bun pentru autoscuipare. Dacă e vorba despre curaj? L-aș numi mai mult de atât, dar ai nevoie de LSD, e clar. Putem vedea un căcat precum îl vedea un copil? Pentru el, chestia asta nu e deloc respingătoare, zice Freud. Vizual nu, dar începe cu mirosul. Sigur, cu copiii e mai complicat, căci ei sunt mult mai creativi decât un adult, de exemplu. Pe măsură ce cresc, copiii își pierd din creativitate, iar imaginația se ascunde prin ceva cotloane ale minții.

Dar autoscuiparea e nu e doar despre alterare a imaginii, ca atunci când produci un căcat și apoi scuipi pe el. Deci, te-ai scuipat (parol!, vezi autoscuiparea fotbalistului Karim Benzema, mi-a plăcut ideea lui Radu Paraschivescu, căci așa a fost). Autoscuiparea e și despre un performance, căci, așa cum a spus artistul, aia e artă tocmai pentru că o face el și și-o asumă ca atare. Dar despre granițele artei s-a tot discutat. Și net-art-ul a fost blamat, iar acum suntem trecuți bine de post-internet art, un alt curent cu probleme de legitimare. Până una alta, ai grijă cum te murdărești pe bluză, s-ar putea să nu fie chiar un performance.

Comenteaza