La Vladeasa X-Trail sau cum sa-ti faci picioarele sa urle de bucurie

Rogojel, 20 martie 2016. Mobilul: Vlădeasa X-Trail, motivul: nebunie…după alergarea pe munte. Mi-a spus un prieten: ești nebun să-ți dorești să alergi pe munte, mai mult, și prin zăpadă la minus câteva grade. Să păstrez registrul normalității, sunt doar un entuziast trail-runner vânător de peisaje faine pe vârfuri sau poteci montane.

Îmi pusesem eu piciorul pe Bucșoiu & Omu, după un skyrace de poveste, mai alergasem pe la câteva curse, dar nu a fost în niciun caz cu zăpadă pe vârf, cu vânt, cu timpi dați de organizatori și pălincă sus. Desigur, să lea dea aripi și căldură degustătorilor aplecați de la urcușul din sat. Îmi aduc aminte și de singura cursă pe tip de iarnă de până atunci, în Făget, una cu timp mizerabil, ar spune unii, cu suflu greu, alții. Secretul, neștiut decât de mine, este că timpul e relativ, eu nu alerg pe el, ci contra-timp, așa, ca-n muzică. E ca țac-ul ăla care-ți rămâne agățat, dar e acolo, se ține de partitură, nu-l poți evita.

Soarele dimineții era destul de aspru în Rogojel. Pe creste se vedeau limbi de zăpadă, dar nu mă gândeam că o să mă afund până la glezne. Îmi vedeam serios de pregătirea psihică: e un urcuș de vreo 7.5 km susținut, după care trebuie să te mai și întorci. Dacă vezi ceva nefiresc, faci întoarsă la Cabana Vlădeasa. Fizicul era în urmă, săptămâna care trecuse îmi arătase că e greu al naibii să alergi după n ore în fața calculatorului. Am falsat și pregătirea de la start, cine mai avea vreme sau nevoie de ea. Neseriozitatea mi-a fost sesizată de fanii veniți cu mine din Florești. Alergarea pe ulițele satului a fost prilej de dat binețe sătenilor ieșiți la poartă să vadă puhoiul de alergători care vor lua muntele în piept….sau picioare. După asta, însă, mi-a pierit zâmbetul, căci a urmat urcușul spre vârf, unul care nu s-a oprit decât acolo. Schimb viteza, a treia e prea mult. Merg cu a doua, îi dau cu gelul pe la jumătatea pantei, intru în pădure, mă încurajează brazii și potecuța șiruind spre creastă. În căști îmi urlă o piesă faină, moralul e mai înălțat. Ajung la Cabana Vlădeasa, încerc să socializez, constat că o făceam cu câinele de acolo. Un ceai și glucoză și reiau urcușul, mai cu talent și alertă. Dau de salvamonști, îi întreb dacă mai am șanse să ajung din urmă liderii. Mă încurajează: i-am văzut imediat după colț, la primul brad. Împing tare în picioare, bune ar fi fost niște bețe. Ies în creastă, se vede vârful și e zăpadă până la glezne. Nu știu de unde o venit, dar m-o plesnit un chef de alergare și încep. Fac niște depășiri imprudente cu patinaj artistic datorat dotărilor din picioare. E clar, data viitoare trec la Kalenji XT-6, nu se mai poate fără. Iau aer în piept văzând cum coboară cei din față de pe vârf, așa o voi face și eu.

Și, da, sosesc pe vârf. Iau un ceai și o glucoză, salut oamenii și mă uit la ceas: 1 h și vreo 25 minute, cu tot cu pauzele de pierdut vremea pe traseu. Da, e acel da în care înfulec glucoza, beau ceaiul, mă despart de cei de acolo cu păreri de rău și o iau la goană la vale. Uit de mănuși, îmi îngheață mâinile aproape instant. E durerea faină a coborârii. Sar pe muzică de colo-colo și ajung pe pământ. O gură de isotonic și îmi simt niște furnicături în picioare. Știu ce este, dar nu bag în seamă. Mă avânt spre cabană, nu fac oprire. La ultimul abrupt de coborâre, picioarele urlă la mine. Le ignor! Ajung, din nou, pe ulițele goale din sat. Alerg ușor și cu gânduri în minte, a fost fain de tot. La stradă, aud din dreapta niște bravo, bravo! Niște săteni cu un copil. E mai tare decât gelul. Continui alergare, e stradă cu ușoară pantă de înclinare. Puteau face ăștia drumul drept, nu mai zic de faptul că trebuia să urc până la linia de sosire. Fără oprire, așa-i setată mintea. Trag o gură și urc, văd finish-ul. Îl trec și îmi zboară în minte: am reușit, e cea mai faină, grea și reușită cursă a mea! O fetiță îmi dă medalia, una personalizată cum nu se poate altfel. Fanii mei nu erau acolo, mă așteptau mult mai târziu. E semn bun, am progresat, provoc mirări.

Urmează părerile și gulașul de final, acompaniat de alte alternative culinare de prin partea locului. E limpede ca lumina din creastă: Vlădeasa X-Trail va fi de acum înainte un punct fix în calendarul meu competițional.

Comenteaza