Despre mama post-moderna plugged-in, glamour-izarea cresterii copiilor si maternitatea in online. O discutie cu Adriana Teodorescu

Despre materninatea în zona online-ului, despre mămica post-modernă, una plugged-in, despre comunitățile virtuale de mămici, despre hiper-naturalizarea maternității, despre idealizarea maternității vs dezvrăjirea ei, despre glamour-izarea creşterii copiilor și multe altele. Toate aceste subiecte tari au fost atinse într-o discuție foarte faină pe care am avut cu Adriana Teodorescu, cercetător care deține un doctorat în literatură comparată și este la al doilea doctorat, în sociologie, la Universitatea Babeș-Bolyai. Adriana va scoate curând o carte pe tema maternității în zona spațiului online: Maternitatea în spațiul românesc. Mecanisme și reprezentări socio-culturale (Editura Institutul European, Iaș). O să vă povestesc despre ea pe larg  la momentul potrivit. Acum, vă las cu discuția.

Rareș Iordache: Cum ai decis să te îndrepți spre o analiză a maternității în spațiul online românesc? Este un trend să fii vizibil pe forum, să întrebi orice și să acționezi ca un veritabil user acolo. Care este diferența între postarea forumistă și cea specialistă? Unde este limita?

          Adriana Teodorescu: Wow, mă bucur că accentul întrebării tale cade pe online și nu pe maternitate. Permite-mi însă un ocol. Am fost și bănuiesc că voi mai fi asaltată cu întrebări legate de motivele mele de a cerceta maternitatea. M-am obișnuit cu reticența oamenilor în fața unui cercetător pe care, după ce îl descoperă, îl consideră, în cel mai bun caz, un cercetător paradoxal și, în cel mai rău, un adevărat impostor. Nu ai cum să scapi, în legătură cu subiectul maternității, de suspiciunea de neprofesionalism, care apare din primul momentul în care se stabilesc raporturile inițiale de tip cercetător-public/audiență, cercetător-intervievați etc. A fi femeie și a nu fi mamă, pe de o parte, și a vorbi despre maternitate pe de altă parte nu este cea mai fericită combinație pentru a-ți face cunoscute ideile. Iar acesta e un semn evident al faptului că maternitatea tinde să nu fie percepută ca fiind un real sau posibil subiect de cercetare, ci doar ca o temă despre care se poate mărturisi din interior, din postura de mamă. Oamenii se crispează la gândul că maternitatea, considerată într-atât de naturală încât devine aproape sacră, ar putea fi cercetată. Îți spun că nu poți înțelege maternitatea decât atunci când ești tu însăți mamă. Dar același lucru se poate spune și despre moarte sau despre Holocaust, cum observau și doi prieteni (unul de gen feminin, iar altul de gen masculin, asta în caz că cineva are nevoie de această informație). Păi, ce facem, nu mai cercetăm moarte, mecanică cuantică, dinozauri, Atlantida, lagăre pentru că nu am murit încă, pentru că nu am fost pisica simultan vie și moartă a lui Schrödinger sau nu am trăit cu un corp de 40 de kilograme într-o iarnă la capătul căreia să ne înălțăm printr-un horn? A condiționa cercetarea unei teme de trăirea ei se bazează pe o eroare de judecată. Însă șansa ca această condiționare să se manifeste, la nivelul percepției comune, nu este uniformă și indiferentă la temă. Unul din motivele pentru care maternitatea este un subiect sensibil astăzi, cel puțin în România – unde cercetările asupra maternității nu sunt numeroase și respectă un soi de etichetă, de protocol de non-agresiune cu standarde tradiționale de concepere a maternității – este situarea maternității în cheie naturalistă (fixarea masivă asupra biologiei maternității) și naturalizantă (ridicarea naturalului la rang de etalon moral, idealizarea lui). Adică se socotește că maternitatea coincide exact cu ceea ce este ea, ignorându-se faptul că, deși ea este o realitate, întocmai ca orice realitate, ea se supune construcțiilor sociale și culturale complexe și variate (în spațiu și timp). Iar aceasta este o capcană pentru că se ignoră discursurile de putere și construcțiile cu agendă ce pot dăuna atât femeilor, cât și societății per ansamblu. Atunci când natura de construct a realității se opacizează crește riscul de manipulare și auto-manipulare și scade gândirea critică. Cercetarea maternității devine astfel, cu atât mai mult, o urgență. În compoziția socială a maternității românești intră atât curente tradiționaliste, locale, unele cu nuanțe ortodoxiste, cât și curente care vin din depărtare, dintr-o aliniere parțială la valorile globale.

Mediul online mi s-a părut locul în care pot studia mai bine dinamica acestei conviețuiri dintre ce vine pe filieră românească și ce vine pe filieră occidentală. Online-ul e locul în care au acces mai mult mamele tinere, așadar mai intens supuse influențelor străine de concepere a maternității, plus că organizarea de tip online este ea însăși mai puțin tributară, ca articulare de discurs, tradiției, putând da naștere, astfel, unei interesante coabitări între presiunea conformării la modele clar stabilite și libertatea sporită de reprezentare, mai ales dacă ne gândim la zone specifice precum blogurile, unde exprimarea are, teoretic, mai mari șanse de a fi autentică. Pentru cartea care o să apară curând, dedicată maternității în spațiul românesc, am interogat însă și alte zone, am realizat interviuri cu mame și mame în devenire, am studiat proiectele de lege care vizau, în diferite moduri, normarea maternității. Oricum, ca să rămân la întrebarea cu de ce mediul online românesc, pentru că online-ul are atât funcția de a re-produce realitatea, de a conține reprezentări conforme cu cele care circulă în offline, cât și de a o produce, în sensul că online-ul are potențialul de a diverge față de offline, creându-și propriul conținut. Aceasta și dacă ne gândim că un conținut se creează și prin elemente care țin de formă. Ca să dau un exemplu, dacă se supralicitează o reprezentare a maternității (sau, în fond, a orice altceva, gândește-te la Floricica dansatoarea, pe care internetul a făcut-o, recent, vedetă) prezentă, printre altele, în spațiul offline, acea reprezentare dobândește un alt statut în cadrul înțelegerii maternității și modifică această înțelegere pe principiul clintești o cărămidă, se resimte în toată construcția.

Sigur că forumurile sunt una și postările specialiste, cum le spui tu, sunt alta. Pe forumuri se încing discuții, lumea vrea să afle lucruri. Iar în postări e vorba de altceva, de obicei cineva își asumă rolul de autoritate, emană, produce un discurs, la care se adaugă sau nu comentarii. Comunitățile pot însă (fără necesitate) să le găzduiască pe amândouă (forumuri și postări specializate). Apropo de forumuri, ca să rămânem în zona maternității, eu nu le-am analizat în cartea despre care aminteam mai sus, dar mi-am petrecut ceva timp navigând pe ele și am observat o dulcegăreală incredibilă a mămicilor, ale cărei elemente se fac remarcate și în comunitățile de mămici de pe facebook pe care le-am investigat. Mamele se alintă pe ele și unele pe altele, se produce acel fenomen excesiv de diminutivare a sferei maternității (mămică, burtică, guriță, copilaș), de încurajări jucăușe, uneori infantile și de unilateralizare, simplificare a maternității, și de ceea ce eu am numit “puizare”a limbajului (copilul nu mai e bebe, ci pui, semn al naturalizării în nuanță animalieră a maternității). E o problemă de comunicare ce ar merita investigată, căci e greu de crezut că mamele ar vorbi, în lumea reală, în acest mod, chiar dacă această diminutivare e vizibilă în mai multe sfere ale realului ne-mediat digital. Dar acesta e un exemplu mai degrabă negativ. Pentru echilibru, e de amintit și faptul că forumurile produc, adeseori, mărturisiri și puneri laolaltă, confruntări ale unor fapte care dezvăluie anumite probleme ale sistemului, ca de pildă, ale sistemului de sănătate. Mamele pot afla, pe forumuri, despre efectele adverse ale unor medicamente pentru fertilitate, frecvent ocultate voit sau din indiferență de către medici.

Rareș Iordache: Comunitățile virtuale se concentrează, parcă, în jurul unor idei sau a unor figuri pregnante gen: tipa care predă cursul x sau a scris cartea Y. Nu mai vorbim aici de mulțimi haotice, ci de publicuri, corect?            

             Adriana Teodorescu: Da, cred că ai dreptate. Sau mamele care fac totul pentru copilul/puiul lor, sau femeile care utilizează produse naturiste etc. Doar că e un public, iarăși, teoretic, cu mai multă putere de a acționa asupra a ceea ce i se livrează. Dar haotice nu sunt nici forumurile. Există însă diferențe mari între site-uri precum SmartWoman, unde se postează articole legate de feminitate, multe cu idei curajoase, tratând chestiuni sensibile, inclusiv legate de maternitate, și unde reacțiile sunt încurajate puternic prin comentarii, care adeseori devin arborescente (comentarii la comentarii la comentarii…) și comunități precum cele concentrate în jurul unei emisiuni TV dedicate maternității, în jurul unei cărți de parenting sau comunități gestionate de companii ca Pampers, unde publicul este mai puțin stimulat să își dea cu părerea, să se exprime – altfel decât prin deja tradiționalul like + haha + angry sau prin gratificări ale produsului/ideii enunțate. Publicul din acest ultim tip de comunități seamănă mai mult cu cel din fața televizorului. Bine, e ceva mai evoluat, poate da feedback, dar canalele ce mediază relația producător de conținut – consumator de conținut nu sunt prea permisive. Strict din punctul de vedere al maternității, am observat că discursul din astfel de comunități tinde să se agrege în stereotipuri.

Rareș Iordache: Ai analizat într-un material pseudo-pedagogia maternității vs deconstrucția ei în două materiale distincte publicate pe platforma SmartWoman. Trăim vremuri marcate de o gândire predominant deconstructivă la adresa maternității dacă luăm în considerare piața forței de muncă și raportul natalitate – mortalitate în România? Riscăm cu această afirmație, e prea tare?

           Adriana Teodorescu: Nu mi se pare că gândirea maternității în România ar fi predominant deconstructivă. Paradigma occidentală a mamei bune, despre care vorbesc pe larg în carte, se mulează destul de bine pe modelele românești tradiționaliste ale maternității. Decât dacă, cum intuiesc că se întâmplă la tine, în aceste întrebări, ai în vedere o gândire politică, a politicilor de stat. Acolo da, se poate spune că a ar fi o tendință deconstructivă în măsura în care maternitatea își păstrează puterea de a articula retorisme, discursuri de lemn, metafore culturale, fiind, în același timp, vidată de supraveghere, de ocrotire, re-aruncată în domeniul personal prin simplificare și recursul la explicații naturaliste (maternitatea e firească, so just let it be). O deconstrucție la foc mic, mărunțică, dar perseverentă în sens negativ. Mai concret, nu există infrastructură pentru a susține creșterea copiilor (grădinițe, școli), nici nu se lucrează la încurajarea femeilor de a deveni mame (politici care să țină cont că femeile nu își pierd calitatea de femei odată devenite mame, că au nevoia de a îmbina munca cu creșterea copiilor etc.), altfel decât cu bocancul, cum a făcut și fostul președinte Traian Băsescu, care se mira, nevoie mare, cum de femeile din România nu își asumă, pentru patrie, nașterea mai multor copii. Asta spre deosebire de femeile de etnie romă. Iarăși, nu prea există politici sociale și nici măcar campanii de sensibilizare socială cu privire la rolul taților în creșterea copiilor. Cel puțin în România, studiile întreprinse au arătat că tații au un cuvânt greu de spus în deciziile majore, cele referitoare la educație și principii de creștere a copiilor, dar sunt cvasi-absenți în îngrijirea efectivă a copiilor. Mama cu scutecul, tata cu ecuația. Nu cu rezolvarea ei, că asta tot mamei îi rămâne, de cele mai multe ori, în seamă, dar cu trasarea ei. A plasa exclusiv în responsabilitatea femeilor chestiunea copiilor ca piloni esențiali ai unei bune economii este o enormitate. Atâtea discursuri plângăcioase și fataliste cum că femeile amână nașterea copiilor pentru a-și termina studiile, pentru că nu mai sunt dornice să își întemeieze rapid o familie, pentru că sunt carieriste abundă în online și în offline. Și nu numai în România. Dar hai să aruncăm o privire peste un articol clarificator cum e acesta: https://www.theatlantic.com/magazine/archive/2013/07/how-long-can-you-wait-to-have-a-baby/309374/, ca să mai domolim puțin anxietățile, cel puțin pe cele legate de vârsta tot mai înaintată a femeilor la prima naștere și pe fertilitatea care, chipurile, ar scădea drastic după 30 de ani. Dincolo de asta, oricum, lucrurile se schimbă, trebuie să acceptăm și să găsim soluții. Destul de clar că îmbătrânirea populației va continua, vom trăi tot mai mult, sistemul de pensii actual va intra în colaps, familiile vor dori mai puțini copii, etc. Nu ne putem încrâncena într-un discurs nostalgic al maternității și nu se poate marșa tot pe ideea datoriei femeilor de a procrea. Ascultați-l pe Traian Băsescu și luați-vă cu mâinile de cap.

Nu aș vrea să vă întreb câte dintre dumneavoastră aveți copii. Dar mă uit cât am muncit cu fetele mele, măritate-nemăritate, «Faceți, fetelor, un copil, că până la urmă este un act patriotic». Mă rog, cu asta mică am reușit până la urmă, cu cea mare nu reușesc (…) Cred că natalitatea este o misiune pe care și femeile din România trebuie să și-o asume. (…) Cum Dumnezeu femeia romă poate ține cinci-șase copii, iar românca nu poate? E adevărat, ea nu este manager, femeia romă (…) Trebuie să mergem și în zona cealaltă. Poate maternitatea este una dintre misiunile fundamentale ale femeii, asta mi se pare mie.

Rareș Iordache: Ce înseamnă dezvrăjire a maternității vs idealizare a maternității? Nu putem vorbi și de o poziție de mijloc?

            Adriana Teodorescu: Dezvrăjirea maternității se referă la gândirea critică ce nu se ferește să observe faptul că maternitatea suferă, în prezent, un proces de extremă mitizare, de pierdere a ambiguității și ambivalenței necesare unei bune funcționări psiho-culturale, o funcționare deficitară ce degenerează într-o proliferare de stereotipuri la nivel de reprezentare și acționează manipulator și opresiv la adresa femeilor și, indirect, a bărbaților. Dezvrăjirea presupune acceptarea faptului că nu orice copil este bun, nu orice mamă este bună, a fi copil nu implică automat o poziție superioară de sens, la fel cum a fi mamă nu este întotdeauna răspunsul pentru toate femeile, iar dacă este, el se realizează și prin diferență, nu doar prin asemănare cu un model sau altul. Dez-idealizarea maternității mi se pare vitală în aceste vremuri. Iar aici includ și conștientizarea unor paradoxuri culturale (despre care vorbesc pe larg în carte), care provin atât din inconstanțele și nehotărârile societății, cât și din dorința acesteia de a controla. Spre exemplu, embrionul uman este supra-valorizat în cazul unor proiecte de lege (eșuat, slavă domnului!) precum celula psihologică în criza de sarcină (femeile ar fi trebuit să privească filme cu avortul, să își asume faptul că ucid o ființă etc.) și sub-valorizat în cadrul procedurilor medicale aferente reproducerii umane asistate medical. Sau, natura care stă la baza maternității, care o reglează, este perfectă când femeile trebuie să nască (a se vedea demonizarea cezarienei, care la noi e cum e, dar în SUA atinge cote incredibile, cezariana fiind asemănată, în diverse campanii anti, cu o boală cum e cancerul), dar imperfectă când femeia/cuplul nu poate să aibă copii din pricina unei infertilități de cauză necunoscută. În același timp, dezvrăjirea maternității nu sfârșește prin a-și devora obiectul (maternitatea), nu îi răpește capacitatea de a fi un generator important de sens (pentru mamă, familie, societate), ci eliberează acest sens de poluarea culturală cu kitsch și ideologie, tot mai accentuată, a ultimelor decenii. Poziția de mijloc se poate realiza și prin dezvrăjire. De fapt, eu tind să cred că numai prin dezvrăjire femeile își pot permite o poziție de mijloc în sensul unei moderații (ah, Aristotel!) și a unei autenticități decente, dacă nu plenare. Nu cred că dezvrăjirea ar putea confisca maternitatea cum a făcut-o idealizarea ei. Rolul ei este de re-personalizare. E adevărat, dacă renunțăm la idealizare trebuie să admitem că maternitatea nu este obligatorie (nu toate femeile o doresc) și nu este uniformă (nu toate femeile o doresc/proiectează/trăiesc în același mod). Dezvrăjirea maternității presupune și discuții ce vizează subiecte sensibile precum decizia de a nu avea copii, regretul de a fi avut copii etc., ceea ce nu înseamnă, cum mulți se tem, că ar exista un îndemn sau o agendă ascunsă de a convinge femeile să nu facă copii. Deși chiar și aici putem intra în alte zone de discuții legate de supra-populare și raportul între dorința individului de a procrea și capacitatea planetei de a susține o populație crescândă (7,4 miliarde în august 2016) care, spun unii, trăiește deja pe datorie.

Rareș Iordache: Folosești termeni care pot naște dileme: „glamour-izarea creşterii copiilor, venită pe filieră occidentală, percepția tradiționalistă a maternității (orice ar însemna asta) sau maternitate outside the box. Comunitățile par firave la astfel de utilizări, se aprind instant.

            Adriana Teodorescu: S-ar putea ca acești termeni să nască dileme așa, scoși din context, dar consider că în carte vor fi mai feriți de o proastă interpretare. Acești termeni îmi aparțin, sunt rezultatele unor operații de analiză și conceptualizare a unor fenomene ale maternității. Comunitățile în sine nu utilizează astfel de concepte și nici nu cred că permit unor asemenea idei să circule nestingherite prin ele. Ai dreptate, dacă cineva ar arunca astfel de termeni în comunitățile online dedicate mamelor, ceva disjunctiv s-ar petrece. În prima fază, o separare de tip ulei-apă, plus o explozie a celor două elemente (concepte/comunități), o separare cu distanță adică. Fie conceptele ar fi devorate de comunități – lucru mai probabil, la cum sunt acum constituite comunitățile de mămici, fie vor fi metabolizate și atunci ar schimba, într-o anumită proporție, comunitățile însele. Și nu mă refer neapărat la conceptele mele, ci la altele de acest tip, rezultate în urma activării gândirii critice, produse ale dezvrăjirii maternității. Însă, dacă avem în vedere comunități mai serioase, care permit elaborarea/discutarea ideilor, cum e SmartWoman, acolo există o deschidere semnificativ mai mare și nu mai suntem pe principiul disjunctiv, al separării.

Rareș Iordache: Ce înseamnă o comunitate virtuală de mămici? Ce se întâmpă acolo, share-uire de informații, sfaturi utile, se vând chestii de care nu mai au nevoie? E un soi de all-in-one pentru orice tip de mămică sau există și comunități tematizate. Citeam pe undeva cum că unele dintre ele îți verifică statusul din rețelele pentru a-ți primi candidatura și acceptul de intrare în comunitate. E ca depunerea unui CV, mămicile pot avea adevărate emoții la accesarea butonului join group.

           Adriana Teodorescu: Păi sunt tipuri și tipuri de comunități virtuale. Deci inclusiv de mămici. Share-uirea de informații este importantă în forumuri dedicate unor topic-uri maternale – din ce am văzut, forumurile dedicate metodelor de a obține graviditatea, mai ales pentru cele care nu pot avea copii ușor, sunt teribil de importante în acest sens. Altfel cred că un scop important, urmărit la un nivel subconștient de către femei este stimularea sentimentului de apartenență la o comunitate (în acest caz, a mamelor, sau a mamelor viitoare/a maternității dorite), iar abia la acesta subordonându-se necesitatea confirmării unor ipoteze legate de graviditate, creșterea copilului, rolul maternității și dorința de a afla informații noi. Chiar și când fac join la o comunități de tip cuibul berzelor (care sprijină, inclusiv prin cursuri, implicarea mamei și a tatălui în creșterea copiilor) sau la alte comunități dedicate nașterii naturale prin tehnici Lamaze, comunități care pot avea reprezentanță locală (așadar, ești în online, dar ești și în offline), ceea ce primează e căutarea unui confort al asemănării cu Celelalte/Ceilalți și abia apoi aflarea unor informații. Apropo de ce spui tu, nu știam că sunt comunități atât de selective, altele decât cele legate de grupuri de cercetare. Dar nu m-ar mira prea mult să aud că se dă și examen.

Rareș Iordache: Dacă mămicile sunt vizibile virtual, ce poți zice de tătici? Am văzut, parcă, și un grup dedicat lor. Poți vorbi și despre o paternitate virtuală?

           Adriana Teodorescu: Offline și online, tăticii sunt mult mai încețoșați decât mamele. Ca reprezentare, ca emfază culturală asupra rolului lor, ca absolut tot ce vrei. De altfel, paradigma mamei bune se întemeiază pe diada mamă-copil și produce o alungare din reprezentare a tatălui. A se vedea numai discursurile alăptării promovate de Organizația Mondială a Sănătății și de La Leche League International. O critică și bună, și savuroasă a acestei La Leche League, întemeiată de catolice fervente, casnice, care promovează un adevărat cult lactic (dovezile miraculoase ale alăptării sunt parțial lipsite de orice acoperire științifică) se poate vedea în cartea lui Elisabeth Badinter, Mamă sau femeie – O polemică despre maternitate ca o nouă formă de sclavie. Ei bine, aceste discursuri sunt doar unele dintre cele care determină estomparea figurii tatălui, punând accent doar pe legătura dintre mamă și copil și supra-scriind-o în cheie biologizantă . Dar și în comunitățile de mame pe care le-am analizat în carte sau în alte articole am constatat același lucru. Tatălui nu i se cer atât de multe, exigențele nu sunt atât de mari ca în cazul mamelor, însă cealaltă parte a monedei este că este lăsat dracului. Sau ucis simbolic ca să mă auto-plagiez. Expresii imagistice ale acestei crime găsim în ilustrațiile care apar în unele comunități, înfățișând, cu accente erotice, mama (uneori în rochie de seară, romantică) și copilul (ades de gen masculin), dar nu numai. Sunt și texte care circulă de la un grup pentru mămici la altul în care se vorbește despre unicul bărbat care reușește să mă țină trează toată noaptea e copilul meu, sau despre el e singurul bărbat care mă va iubi mereu etc.

De prisos să mai discutăm despre efectele la nivel cultural și la nivel personal a acestei absențe a tatălui. Sunt numeroase și teribile. Să fiu bărbat m-aș simți, bănuiesc, de multe ori jignit de astfel de abordări. Atâta că, în paranteză fie spus, și ca femeie mă simt de multe ori jignită. Mereu se vorbește, în modelul acesta al mamei bune, de cât de importantă e maternitatea pentru mamă (câteodată în ușoară disociere față de copil, copilul se blurează și el, mai semnificativă fiind maternitatea ca atare, faptul că această relație există). Curg rânduri despre cum femeia descoperă, prin maternitate, sensul suprem în viață, cum știe, în sfârșit, pentru ce trăiește etc. Una dintre explicații este inclusiv că povestea nașterii devine punct central în ceea ce femeile sunt îndemnate să construiască ca fiind maternitatea lor. Iar povestea nașterii se bazează pe diferența dintre trupul feminin și cel masculin, pe faptul că doar femeia naște. Paradigma mamei bune insistă asupra primilor ani ai vieții copilului. Astfel, tatăl este eliminat relativ simplu, pe baze naturaliste, biologizante, în osanale de sacrificii feminine trupești, vechi și noi. Nu cunosc comunități virtuale de tați, nu am dat de ele când am făcut cercetările și focusul meu erau atunci comunitățile de mămici. Dar m-aș bucura să fie. Pentru că ar fi bine să se încheie o dată cu monopolul ăsta feminizant, cultural, social și, frecvent, personal, asupra semnificației lui a dori, a avea și a crește copii. Pe forumuri am întâlnit de foarte multe ori un monstru lingvistic care încapsulează acest monopol: mi-am făcut/îmi fac un copil. Uite, am făcut un exercițiu ludic. Am intervievat mămici și mămici în devenire dacă ar împărți, dacă s-ar putea, graviditatea cu partenerul. De gen: un copil eu, un copil tu. O parte s-a arătat amuzată și dornică să experimenteze o astfel de năzbâtie, dar o alta a fost nu doar în dezacord, ci s-au simțit jignite. Am considerat atunci că e vorba de teama de a pierde o poziție privilegiată cultural, edificată pe raportul de superioritate femeie-bărbat. Iată până unde poate merge interiorizarea unor stereotipuri și a unor percepții culturale dubioase. Cred că nu m-am înșelat.

Rareș Iordache: De unde nevoia aceasta de a fi online cu statusul de mămică a căpăta informațiile de la forumul mămăcilor, un soi de instanță supremă care-ți validează sau nu poziția, statutul sau ideile în materie de educație? Întâlnirile de cafea cu copii jucându-se pe jos s-au mutat în rețea, dar fără copii.

            Adriana Teodorescu: Da, și asta. S-au mutat. Parțial însă, dintr-un punct de vedere numai. Altfel parcurile sunt pline de cohorte de mămici. Există un fenomen de intelectualizare a maternității și a parenting-ului în general și care dă seama de ceea ce amintești tu: nevoia de validare (pseudo-științifică) a ideilor și statutului de mamă. Care merge mână în mână cu ceea ce pare contrar lui: fenomenul, pe care l-am mai amintit, de hiper-naturalizare a maternității. Adică, pe de o parte, maternitatea este cel mai natural lucru cu putință, dar trebuie să te pregătești pentru el, să urmezi cursuri, să citești cărți, să te aliniezi la tendințe. Știință, talent și instinct în același timp. În plus, există și o fenomenologizare, cum o numeam într-un loc, a maternității. Adică a crede că despre maternitate nu se poate vorbi decât din interior, adică numai în calitate de mamă. Ceea ce, apropo de întrebarea ta de mai sus, exclude nu numai femeile care nu pot și pe cele care nu vor să aibă copii de la orice dezbatere de idei sau umilă exprimare de păreri, ci și, într-un mod mai curând insidios, pe tați. Cu atât mai mult cu cât se clamează că graviditatea reprezintă o perioadă privilegiată de țesere a legăturii spirituale mamă-copil. Cât despre bărbați (cei de rând, nu experții, care sunt, totuși, admiși), evident lor nu le rămân, într-o astfel de optică, prea multe de spus.

Rareș Iordache: Se cresc copiii online? ha-ha. E un concept tare, știu, dar mămica modernă este, de fapt, una post-modernă, una plugged-in, accesorizată constant, care-și caută resursele în rețea.

            Adriana Teodorescu: De acord cu caracterizarea ta asupra mamei. Ceea ce, să avem grijă, nu înseamnă în sine ceva necesarmente rău. Dar nici bun. Copiii se cresc online, în primul rând, pentru că părinții o iau razna și uită că nu poți construi un om fără să-i pui limite, fără să îl înveți că jumătate din viață este formată din nu. Acum câțiva ani îi uitau în fața televizorului, acum îi uită cu tabletele și telefoanele în mână. Nu mai reiau eu aici pleiada de neajunsuri ale unui astfel de model de parenting. Aș recomanda însă o carte citită recent. Nu e neapărat foarte lină la lectură, suspectez că de vină ar putea fi și traducerea, dar merită. Se numește: De ce copiii noștri se transformă în tirani? Cum a fost abolită copilăria, de psihiatrul german Michael Winterhoff. El arată cum considerarea copilului drept sens suprem al vieții părintelui sau drept furnizor fundamental de sens, conduce la niște grave erori de educație, palpabile, de altfel, în majoritatea sistemelor de educație occidentală care subliniază idei conform cărora copilul trebuie lăsat liber, să învețe prin experimentare, fără constrângeri. Problema, spune Winterhoff este că psihicul copilului este afectat printr-un parenting de tip parteneriat (copilul este egal cu părintele, psihic vorbind), de tip proiecție (părintele se proiectează sub nivelul copilului, este validat de acesta), sau de tip simbiotic (psihicul părintelui fuzionează cu cel al copilului). Referitor la modelele de parenting centrate pe exaltarea entitlement-ului copilului și la modul în care acestea sunt destinate eșecului o dată cu trecerea copilului la vârsta adultă sunt de găsit lucruri interesante la Michael Foley (The Age of Absurdity), dar și în speech-urile lui Simon Sinek (https://www.youtube.com/watch?v=lU3R0ot18bg).

Comenteaza

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.