Hai sa facem arta din demersuri concrete, nu din mancatul din gunoi

Atunci când apelezi la un asemenea act, trebuie să ai foarte clar în minte cui te adresezi. Dacă ești artist și-ți propui să faci așa ceva într-un sat din creierii munților, se vor uita oamenii ca la lup la tine. Ei bine, mobilul acțiunii, publicul țintit și, nu în ultimul rând, mesajul ar fi cam de neglijat. A mânca sărățele dintr-un coș de gunoi din Parlament e un gest care poate atrage priviri ciudate, în cel mai bun caz. Adrian Dohotaru ar fi trebuit să știe asta.

Se simte, fără îndoială, nevoia de un nou suflu în politica din România, asta e fără îndoială. La dracu, am zis că nu mai scriu despre chestia numită politică. Mă scuz prin faptul că, la mijloc, e un act performativ.

Actul: Adrian Dohotaru mănâncă o pungă de sărățele găsită într-un coș de gunoi de pe holurile Parlamentului.

In cosul de gunoi, era si o punga cu saratele pe jumatate plina. Am luat-o din cos si am mancat saratelele. Mi-am amintit ca la Pata Rat aruncam in proportie de 50% deseuri menajare care ar putea fi folosite prin compostare ca ingrasamant pentru ferme, pentru gradini comunitare si familiale pe care le avem deja sau le putem crea pe viitor (de exemplu, livada Palocsay unde USAMV are o portiune semnificativa). Cred ca prin mici exemple personale putem reduce risipa, chiar daca solutiile la risipa trebuie sa fie mai sistemice, nicidecum strict individuale. (sursa: facebook)

Foarte lăudabil mobilul acțiunii: să te gândești la câtă risipă se face, la cât de indolenți am devenit, cât de neglijenți față de mediu & stuff. Aș putea continua în ritmul acesta. Deci, laud cauza acțiunii, însă nu și actul performativ în sine. De ce spun asta? L-aș fi aplaudat cu zâmbetul pe buze dacă era vorba despre un act în stradă sau într-un mediu prielnic acestui tip de reprezentație, care să-i poată înțeleagă toate trimiterile și subtilitățile. Acolo, în schimb, cred că Adrian trebuie să facă lucrurile altfel, să lupte cu alte arme. Îmi place că se încearcă chinuit o schimbare a prototipului parlamentarului român, dar e cale lungă până la educarea oricărui tip de public.

Parlamentul, ca multe alte medii din România, nu cred să fie locul tocmai prielnic pentru acte performative de acest tip. Dovadă stă tocmai valul de reacții. Cine a înțeles, de fapt, ce-i în spatele acestui demers? Ei bine, un tip ciudat a mâncat din gunoi să arate el că e risipă! Cam cu atât a rămas Adrian Dohotaru, iar un demers foarte interesant – lupta împotriva risipei – a rămas umbrit tocmai de gestul în sine. Demersurile, ele trebuie să fie prioritare pentru un tip votat și trimis acolo să reprezinte ceva. Aici constă eroarea.

Până să facem artă, zic și eu, ar fi mai bine să facem ceva artă din demersuri și implementări, să vedem că cineva iese din mulțimea politicului în sens pozitiv prin chestiuni concrete. Altfel, rămânem doar cu gustul amar al unor flatus vocis. Interesant, nimic de zis, dar cam atât.

Comenteaza