Muntele, o joaca de copil. Intre responsabilitate si performanta in nori. partea I

Vremuri în care performanța e un cuvânt banal, pe buzele tuturor, certificat de diplome și premii. Nu contează mediul sau vârsta, avem în cap doar performanțe. Dacă o faci la 30 de ani, atunci te privește, e fix problema ta. Dacă, în schimb, încerci să-ți transformi copiii în performeri, deja intrii pe un teren minat. Sigur că nimeni nu se prea întreabă ce anume a îndurat Cătălina Ponor pentru a ajunge la acele rezultate, dar contează enorm ca antrenorul sau ghidul copilului să știe unde anume e limita fragilă dintre siguranță și pericol de moarte. Ei bine, alpinismul e un sport care te provoacă la așa ceva. Toți sunt eroi pentru România până în momentul în care apare ceva tragic sau mai puțin plăcut. E trist că doar atunci ne îndreptăm gândurile spre aceste cazuri. Nu ridic problema de ce-ului alpinismului la o vârstă fragedă, nici nu aduc argumente de tipul: ăia au interzis sau psihologii spun cutare. Eu am doar câteva nelămuriri și le împart cu voi.

Scriu aceste rânduri pentru că am discutat cu trei oameni experimentați într-ale alpinismului și vocile lor erau la unison. Nu o fac pentru a fi un alt comentator de pe margine, ci pentru că regret profund ce s-a întâmplat, pentru că sunt tatăl a două fetițe și că mă voi lupta ca ele să-și împlinească o parte din visele lor, îmi asum că nu voi reuși în toate încercările mele. Mi-am adus aminte și de Vârful Peleaga, primul meu traseu montan pe care mi-am vindecat pseudo-fobia de înălțimi. Pot spune că știu cu ce se mănâncă muntele vara, am citit despre ce presupune el iarna. Știu ce înseamnă să nu poți din motive meteo sau fizice. Știu și ce înseamnă epuizarea sau atingerea unor limite ale corpului, atunci când mintea vrea, dar corpul te lasă baltă. Totuși, sunt adult și am fost în stare să judec singur ce să fac și să bat în retragere atunci când nu s-a mai putut. Vocile cu care am povestit spun că nu e cam firesc să-ți duci copilul pe o asemenea vreme cu risc de avalanșă, fie și pentru a se antrena pentru a se bate cu munți de peste 7000 de metri. De fapt, nu-i chiar firesc să-l duci la o asemenea altitudine, că fizicul său nu-i permite, ce să mai punem de psihicul său firav. Să trec și peste asta și să ajung la nedumeririle mele.

Nu te joci cu muntele, punct! Pentru copii, în schimb, totul e cam o joacă sau în joacă, pot fi foarte ușor manipulați. Adică, dacă-i prezinți plat povestea muntelui, s-ar putea să nu-i pese prea mult. În schimb, dacă vii cu exemplul personal și cu povești mișto, s-ar putea să-l faci să creadă că poate urca Everestul la 12 ani. Îmi aduc aminte că Amelia chiar credea într-o vreme că ea poate merge singură pe pereți. Imaginația lor scade cu vârsta, dar nu vor avea mintea sedimentată precum a unui adult, entuziasmul lor le poate juca lesne feste. În situații limită, lucrurile o iau și mai tare razna.

Eu îi includ la capitolul copii pe toți cei de până la 18-20 ani. Vă rog să vă aduceți aminte cam cât de maturi erați pe atunci în materie de a lua decizii. Ce să mai spun de decizii în situații limită. Așadar, prima întrebare care-mi vine în minte nu e legată de copiii sportivi de performanță, că ei există, ci de expunerea lor la situații riscante. Adică, da, îmi veți spune: erau profesioniști și cu experiență pe munte. Da, dar la nivel decizional în situații limită, spuneți voi cam cât de profesionist poate fi un copil de 12-14 ani? Discutabil, așa-i? Intervin adulții în schemă, adulți care îi ghidează sau le oferă niște idei generale despre anumite chestiuni. Copilul nu poate estima realist pericolul. Sigur, își poate lua o karată în gât și la arte marțiale, care să se lase cu urmări grave,. Pe munte, știi din start că, de exemplu, în multe zone, zăpada o va lua la vale. Totuși, tu mergi în grup și traversezi simultan zonele. Nu mai vorbesc de cei peste 50 din grupul de turiști, cică, aflați în excursie/ cursuri pe o așa vreme. Aia e altă treabă, e responsabilitatea ghizilor care au încasat niște taxe și i-au dus pe acei turiști pe vreme rea pe munte.

Mai apoi, chiar dacă au pornit pe drumul acesta periculos, adultul trebuie să-și asume atenția maximă, el este vocea rațiunii în acel grup. Aici e marea mea nedumerire: de ce au continuat, totuși? Nu era regula aia cum că un alpinist bun e cel care e în viață, chiar dacă nu face vârful? Dacă ai în față un infern și ai șanse de 95% să declanșezi avalanșă, nu bați în retragere, chiar și dacă nu ai niște copii cu tine? Întreb și eu, nu sunt expert, sunt doar iubitor de munte.

Pornit pe cărarea aia, nu-ți spune nimic terenul, ție ca profesionist? Am auzit că zonele riscante se văd în teren și că traseele se fac iarna pe creste, din punctul în punctul cel mai înalt. În aceeași notă, grupul celor șapte, din câte am citit, nu era echipat corespunzător 100%, gen: cască de protecție. E vorba despre elemente minime care țin nu de gradul de experiență pe munte, ci de responsabilitate.

Sigur că e ușor să comentăm de pe margine, sigur că suntem subiectivi și ne gândim la această situație pe baza propriei experiențe. Ești părinte, atunci înclini să te arunci în fața responsabilității parentale, trecând peste problema performanței. Ești alpinist, atunci încerci să gândești situația din perspectiva experienței tale, estimezi ce s-a întâmplat. Ovidiu Popescu nu a reușit să calculeze corect acum și cred că plătește deja un preț. Cât despre ce făcea el cu fetele lui, cred că nu avem suficiente informații. Cred că e firesc să lăsăm acele comentarii deoparte, să regretăm situația dată pentru că au murit doi copii. Trebuie să fim îndurerați, însă, în același timp, să învățăm ceva de aici, cu toții: despre munte, despre noi înșine, despre recorduri și plăcerea de a urca pe munte, despre alții și cam tot ce ne dorim în viața asta.

Comenteaza