Povestea unui maraton montan. Cum m-am cunoscut la Maraton Apuseni msg systems 2017

Am visat cu ochii deschiși la primul meu maraton montan. Alesul urma să fie Maraton Apuseni msg systems. De la zis la făcut e cale lungă, dar am urcat încetuț treptele astea de pe care pot sări în grupul maratoniștilor montani. Pregătit? Nici vorbă. Cred că nu poți spune în vreo secundă că ești 100% pregătit pentru primul tău maraton montan. Știți de ce? Vorba lui Adrian Toma, nu e chestie despre luptă, ci despre împăcare și despre pasul acela în care ajungi la un nivel necunoscut din propria ființă. Te cunoști, începi să o faci.

Alergasem maxim 31 km cu ceva diferență de nivel până în ziua z. În rest, alergări  ușoare și multă bicicletă în timpul săptămânii. Week-endul era destinat unor curse tip semi-maraton. Pregătit? Relativ, cum ziceam. Psihic să fiu bine și să cuget cumva la ce m-ar aștepta. Estimam niște căderi, mulți mi le anticipau. Știți voi, kilometrul ăla fatidic 35 sau 36, cine dracu îl știe exact. E despre fiecare în parte.

Ziua Z. Car sharing cu doi băieți faini, unul dintre ei a și alergat binișor: Andrei Sovereșan. Am zis doar binișor să nu vă pice prost rezultatul meu comparativ cu al lui. Sub 5 ore, înțelegeți? Bine, să revin la mine, că-i despre mine acum. Echipat, hidratat, apt de start. De cursă, oi vedea. Pornesc.

Prima pantă îmi dă avânt, alerg încetuț, dar alerg. Ai făcut progrese uriașe, îmi zice creierul constant. Facem dreapta, sunt în spatele lui Adrian Toma. Am vrut să-l salut, dar am zis că-i mai bine să-l prind din urmă după kilometrul 30, încolo, să avem ce povesti. Parol! Cobor, urc, alerg cât se poate. Bag un noroi meseriaș fix înainte de punctul de hidratare de la despărțirea traseelor de maraton și semi-maraton. Nu se putea altfel! Da, dar ce fain eram așa pătat, nu? Fotograful a fost pe fază.

Alerg pe drumul forestier pe tărâmuri necunoscute. km 21, punct de hidratare. Mă simt bine. Ajung la km 24 și am vreo două ore și 45 minute. Mă gândeam, ce timp fain aș fi scos la semimaraton. Eh, dar timpul e o chestiune relativă. Mai bine așa, asta e provocarea. Și, paf, urmează o cădere în gol. Cine zicea de kilometrul ăla? La mine s-a cam întâmplat undeva în zona 26-29 km. Același creier mă întreba: de ce-ai făcut asta? e cam gata treaba, ha? Mă voi târâ până la final, oricare ar fi el. Un junghi mă atenționează. Bag un magneziu și scrutez zona preventiv după un analgezic. Mă ajută superbii voluntari la un punct de hidratare. Nu era cazul, dar creierul ăsta îmi joacă fente. Dar, dacă s-ar fi întâmplat? Totuși, să știu o treabă.

Golgota. Urc pieptiș. Văd un coleg cu un băț improvizat din pădure. Zic să-mi fac două. Încep să înaintez viteaz și să mai trec de 2-3 colegi. Ajung în creastă și, brusc, mă trezesc. Picioarele sunt bine, capul, cred că da, excepție nebunia participării. Deci, all good. Mă pun să alerg și dus am fost. De aici până la final am făcut o cursă superbă, cu alergat cam tot ce s-a putut, inclusiv pante ușoare. Alerg o bucată de vreme cu un coleg reperat pe drum. Rămâne la picior pe o pantă. Alerg. Îl văd în față pe Levente Polgar. Ori are ceva, ori eu nu alerg chiar rău. Și una, și alta. Dau binețe și trec mai departe.

9 km până la final și un hi5 cu un tip haios. Ce oameni minunați, cu toții, de la voluntari la organizatori sau salvamontiștii care ne-au păzit pe abruptul Scăriței. Mai trec de câțiva alergători, recunosc deja traseul. Am reintrat pe cel comun cu semimaratonul. Traversez un pârâu, iau în piept ultima pantă mai de luat în seamă. Schimb două cuvinte cu alt amic găsit pe traseu. Ne vom ceda trena unul altuia până la ultimul punct de hidratare.

Gură de apă și ultimii trei kilometri. Înaintez forțat un kilometru pe falsă urcare. Falsă sau nu, era acolo și o duceam după vreo 40 alergați deja. Deodată, la doi kilometri mă gândesc la fetele mele rămase acasă, la cât de bucuroasă va fi Amelia la vederea medaliei. Mă gândesc că nu aș fi fost acolo fără suportul lor, fără încurajările lor constante. Încep să alerg instant. Depășesc alți trei alergători, unul chiar mă aplaudă. E frumos totul. Le dau telefon fetelor să fie împreună cu mine la trecerea liniei de sosire. Am reușit! Alergam spre un final frumos și creierul îmi zicea că aș mai fi putut nițel. E suficient acum, să las și pe anul viitor.

Ce e un maraton? Ei bine, am aflat apoi, la prezentarea lui Adrian Toma și a Vioricăi Mălai. Au fost la Tor des Géants și au făcut 330 km. Am căzut de acord cu Adrian, e despre cunoașterea de tine, a limitelor tale și a unei stări de împăcare. După 29 de km, când am crezut că aia e limita, mi-am descoperit niște resurse suplimentare prin buzunare. Am alergat apoi până la final. Se poate, a fost frumos. 7 ore și șapte minute, un loc 113, la foarte puține minuțele de top 80-90. Personal, e un rezultat foarte bun, ținând cont și de ce mi-au spus doi buni amici: Maraton Apuseni a intrat în top 3 cele mai dificile curse montane din România. Un mare bravo tuturor participanților și a oamenilor implicați.

Comenteaza