2x2race: lectia de psihologie sau cum sa faci o cursa mare

Nebunie! N-are cum, Moldoveanu și Negoiu în aceeași zi? Și pe timp? De ce să faci asta? Le-am cam auzit pe toate. Nu au fost cu rea-intenție spuse, ci cu și din grijă față de mine. Chiar așa, de ce? Ai avut vreodată acel sentiment că poți face ceva fie el oricât de dificil? Ei bine, eu l-am avut de când am început să citesc despre cursa asta: o pot face. Am prevăzut că va fi o competiție pe care nu o voi uita prea curând. Așa a și fost, cu atât mai mult cu cât 2x2race face parte din Circuitul Carpaților și e etapă de calificare la UTMB (Ultra Trail du Mont Blanc), cea mai importantă competiție de profil din lume – Chamonix-Mont Blanc, zic unele voci.

Ora 3.30, 19 august. Trezirea. N-am dormit prea bine, maxim patru ore. Pregătit echipamentul și plecat spre Bâlea Lac. Ora 5.10, pe heliport, oamenii de la 2x2race încă au de aranjat chestii. M-am apropiat sfios ca o pisică, am dat ‘neața bună și am apucat doar să mai zic: Aveți nevoie de ajutor? Ha-ha. Pe întunericul ăla, s-au prins mai greu că eram participant și că venisem, săracul de mine, la verificatul echipamentului. Evident, cu un rucsac burdușit în spate. La final, am zis că 2x2race ar fi trebuit să-mi dea un premiu special pentru concurentul care a terminat cursa cărând după el cel mai greu rucsac. Parol! Am trecut și de pasul ăsta. Mă îndrept spre mașină. O banană, un joc de glezne. Încerc să falsez o încălzire când îmi dau seama că va urma Șaua Caprei, adică încălzirea la propriu. Reorganizez lucrurile, mai renunț la unele chestii, rucsacul, tot greu. Să fie bine totul, infuzez adrenalină în creier la maxim atunci când îmi prind un deget în ușa din spate a mașinii. Mno, acum îs pregătit de cursă.

Ora 6.00. Startul. Văd în stânga-dreapta câțiva cunoscuți. Schimb o vorbă bună și iau pieptiș prima urcare. Ajung în 20 minute sus, în Șaua Caprei. De aici, începe mai-nebunia. Fără oprire, îi dau cu alergarea. Trec de lac, intru pe potecă și mă îndrept spre necuprins. Prima staționarea bună: La Trei Pași de Moarte. E ambuteiaj, se circulă bară la bară. Se schimbă povești, se glumește. Trec mai departe cu voie bună. Ajung pe Mircii, știu că nu-l voi uita la întoarcere. Primul punct de hidratare îmi aduce apă de la izvor și câteva merinde. Sunt bine primite. Ajung pe Viștea pe nerăsuflate și atac ultima redută din această porțiune: Vârful Moldoveanu.

Poposesc aici cu un timp excelent: 3 ore și 28 de minute. E miraj, e fantezie. Cobor Viștea în galop, cel puțin acesta era sentimentul. Eroare tehnică, m-a obosit cumplit. Drumul spre Podul Giurgiului este presărat cu niște crampe musculare și deshidratare, nu mai dispuneam de apă. Un sursur de apă din stâncă mă salvează. Ajung la punctul de hidratare și înfulec din bucate. Alimentez cu apă de izvor pentru ce va urma: urcarea anevoioasă pe Mircii-retur. Greu, frate, greu. Ajung în vârf, îs cam praf. E calea înspre Șaua Caprei. Mă târâi pe porțiuni, bag apă multă. E semn de oboseală mare la mine. O ultimă urcare spre check-pointul de ora 14.00. Gâfâi până în Șa și mă trântesc pe pământ. Companionii de drum își anunță retragerea. Îmi văd un amic făcut pe drum, poreclit XT5 după papucii de alergare, că o ia la deal înspre Iezerul Caprei.

Așa mă trage un abandon. Îmi întind gândurile, sunt extenuat. Apoi, mă gândesc la mutrița Ameliei atunci când îi voi spune că, de data asta, nu i-am adus medalia. Știți voi, a fost greu, nu s-a putut, bla-bla. Niciun psiholog sau formulă terapeutică n-ar fi fost mai utilă. E ca atunci când aș fi băut vreo zece energizante unul după altul. Mintea i-a spus corpului: ridică-te dracului de jos, poți face asta! M-am ridicat, mi-am luat rămas-bun și dus am fost. În zece minute, eram sus, pe Iezer. Corpul pompa energie. Am reînceput să alerg porțiuni spre Paltinul, unde mă aștepta punctul de hidratare cu Cola și alte merinde.

Ajung la Lacul Călțun cu un avans de 30 minute față de închiderea check-pointului. Pfiu, am tras bine. Pauză. Intru în vorbă cu salvamontiștii care-mi spun că pot bea liniștit apă din lac, și ei consumă tot de acolo.

Aveam să experimentez asta la întoarcere. La 17.00 se închide punctul de pe Negoiu. Cât să fac, întreb? O oră? Pfiu, nu e de bine, voi fi tot la mustață. Plec. Văd vârful. Fiecare alergător care revine de pe el îmi dă alți timpi: hai că mai ai doar 25 minute. Hai, trage, încă 10 minute. Trag, îl văd sus. Picioarele urlă, dar am renunțat să le mai aud de ceva vreme. Ajung în vârf cu un avans de 25 minute față de închiderea check-pointului. E un fel de izbăvire. Abia acum sunt aproape sigur că voi reuși, că am timp.

Pe Negoiu, cu 22 minute inainte de inchiderea check-pointului

Nu apuc să zăbovesc, e vânt tare și m-am înfrigurat. Cobor. Pietrele alea spre Călțun mă omoară. Pauză de apă la lac. Rece, cu gust de pământ. Ajungem? Un coleg de suferință: Uită-te în față la ce ne așteaptă, e Lăițel! Nu zic nimic. Pornesc și-l iau pieptiș. Ajung în vârf rapid, 18 minute de tras tare. Pornesc în alergare spre locul în care îi voi vedea pe voluntarii de la Paltinul. Ajung un alergător pe drum, mergea destul de greu. Vorbele voluntarilor îi mai dau aripi. Pornesc urcușul de la punctul de hidratare și întâlnesc amici de la #ride2work. Mi-au spus că vor face Negoiu în ziua competiției. Mă simt bine. Pe creastă, alerg încă.

În față, Iezerul Caprei. Mi-l aminteam mai cuminte. Doare urcarea asta, dar e scurtă. Era 6.55. La 7.12 fix am început coborârea în Șaua Caprei. Văd doi colegi în față, vin bine după ei. Cobor spre Bâlea, nu mai contează zvâcnelile musculare. Aproape de bază, aud că sosește un amic ce avea ceva avans pe Negoiu față de mine. Îmi dau seama că am venit bine de tot. Alerg și ultima porțiune și ajung un alt amic de drum. Îmi face loc să trec, îl ajungesem. Ne invităm reciproc și trecem împreună linia de sosire. 13 ore și 35 de minute, un loc 100 din 107. Ceilalți concurenți până la 158 de pe listă au abandonat.

A fost o cursă nebună, una pe care o voi ține minte. E competiția cu care am făcut saltul de la maratoniști la ultra-maratoniști, care mi-a călit psihicul, mi-a indicat ce anume pot chiar și atunci când sunt jos, extrem de jos. Satisfacția e cu atât mai mare cu cât am văzut procentul abandonurilor, e mare. Am văzut câteva nume cunoscute pe lista asta și mi-am dat seama de dificultatea ei, poate doar atunci am realizat asta. E limpede că e una dintre cele mai dificile competiții din România, poate chiar cea mai cea, și că, dacă o faci, îți dă aripi pe mai târziu.

Voi reveni? Da, cu siguranță. Așadar, pe anul viitor, 2x2race.

Rares Iordache

Rares Iordache

#digitalmanager, #autor, #magento, #wordpress, #ecommerce specialist, #PhD, #blogger, #alergator, #ciclist, #linux pasionat

Leave a Reply

Virals