Maraton Piatra Craiului 2017: primul abandon (cu stil) si o cursa paralela

Se zice că nu prea îți șade bine cu un DNF (abandon) în dreptul tău după un (ultra)maraton. Se zice. Ideea e că tu știi cam ce s-a întâmplat pe acolo, ce ai avut de tras și în ce contexte. Chiar dacă m-au cuprins câteva regrete că nu am terminat Maraton Piatra Craiului 2017, mai ales că am alergat până la finish după ce i-am anunțat pe organizatori, a fost decizia cea mai înțeleaptă. Ei mă vor aștepta acolo și la anul, iar eu…cale lungă, îs la început pe drumurile astea. Cam cât a fost, a fost epic.

Cea mai dură cursă de până acum? Eh, n-aș zice. Scuze, eram doar cu o mână pe tastatură, cealaltă era pe cana cu ceai. După un 2x2race de poveste, a urmat un alt epic, dar mi-o cam dat cu fail. Drept îi că în ultimele două săptămâni m-am antrenat cu spor zugrăvind pereții noului apartament și cărând mobilă patru etaje, dar am și făcut alergări. Cumulat, o stare ușoară de oboseală. Parol! Ușoară, aveam ore de somn consistente. Am zis să fortez o aniversare frumoasă: celebram zece ani de căsnicie, iar Lucian, unul dintre organizatorii MPC, mi-a făcut un cadou nesperat: să pot participa chiar dacă ratasem perioada de înscrieri. Ideea e că am ratat obiectivul, dar am ales inspirat.

5 octombrie. Sosit în Plaiul Foii, făcut planuri mărețe cum fetele mă vor vedea trecând prin fața cabanei, iar eu voi prinde aripi.

6 octombrie. ziua noastră. S-au adunat ceva drumuri pe la dinozaurii din Râșnov și pe la Sanctuarul Urșilor Liberty din Zărnești, recomand. Ne-am preumblat și prin Brașov, nu aveam ceva șosete mai groase pentru competiție. Dezolarea de pe Facebook: traseul s-a schimbat, ceva ninsoare și ploi nu mă mai duceau prin fața cabanei. Pfiu, schimbare de macaz, mă gândeam cum să le duc la start/ sosire pe fete.

7 octombrie. Dimineață bună, cu cafea și povești. Iau startul cu o foiță pe mine și mănușile de ciclism. Aveam rezerve în dotare: pelerină serioasă, plus mănuși groase. Am zis că nu-i cazul, un tip super călduros ca mine nu se sperie de un pic de frig. Îi dau cu alergarea. Pe prima urcare, încep să depășesc destul de lejer pâlcuri de alergători. De obicei, la start, mă pun în ultimele rânduri, așa-mi place. Îmi zic: boier, voi scoate timp bun în ritmul ăsta. Nu mă sperie nici primele noroaie, trec ușor, grațios chiar.

Intru pe Valea Crăpăturii, a naibii urcare fără final. Mă simt foarte bine, sunt incomodat doar de cei care forțau depășiri periculoase. Nu aveam nici eu răbdare, dar unde să merg, era coloană în sus. De pe la jumătatea abruptului, ploaia devine ninsoare. Nu simt încă nimic, foița rezistă, Kalenji-urile XT6 din picioare se mișcă încă ok. Gâfâi doar când ajung sus. Pfiu, a fost ceva. După asta, telemea, halva și un ceai cald la Cabana Curmătura. M-am hidrat bine pentru pădurea scufundată în nămol. Vreo două viraje ratate, câteva derapări, dar nimic serios. Eu păream cam neserios, dar asta avea să mă coste. Încep să simt umezeala, dar aleg să nu schimb foița cu pelerina, îmi spun că o să reziste până la următorul punct de control.

Prin zona Măgura, pe ceva urcare, mă ia așa o stare de neputință. Era o surpriză totală după evoluția excelentă de până atunci. Practic, mă simțeam obosit, nimic altceva. Nu e semn bun, zic. Trag pe dreapta, dau cu magneziu, cu apă, bag un gel, încerc să mă dreg cumva. Mă bat pe umeri niște gânduri de abandon. Niea, n-are cum aici și acum. Îmi revin și reîncep să mă mișc însă în alt ritm. O urcare de 700 m pune ceva sare pe rană. O duc, dar încep crampele sus. Trec și de ele, mă avânt în plin câmp, sau ce era, vedeam doar alb, ningea tare. Dau de un tip care-mi zice că am izvor de apă în față. Sper doar că era real individul, izvorul l-am găsit. Mai fentez ceva și aud: hai, mai ai un km până la punctul de hidratare. Magic, asta e, momentul deciziei finale. Sigur, acel 1 km o părut interminabil sau chiar erau mai mulți, de fapt, habar n-am. Un voluntar mă direcționează spre stânga, unde văd corturi amenajate cu merinde, plin de voluntari și jandarmi montani. Te ajut cu ceva?, întreabă suav unul dintre cei de la cort. Dă-mi o veste bună și zi-mi că-s cel puțin la km 25, zic așa, printre dinți, bănuiam eu că nu pot fi atâția. Eram doar pe la borna 20.

La Table, momentul în care am început o altă cursă

Am dat pe gât ceva bucate, nu m-am uitat exact ce anume. Trebuie să mă schimb și să văd apoi cum mă simt. Mai aveam o buclă de 7 km cu expunere directă la ninsoare abundentă și rafale de vânt + alți vreo 13 km. Așa, cu aproximație. Merg la cortul jandarmilor să mă schimb. Unul dintre ei mă ajută, îmi ține rucsacul și mă vede tot tremurând. Eu cred că e mai ok să nu mai mergeți, e mai nasol în față, zice el. Îmi iau polarul, schimb mănușile, iau pelerina mai groasă, dar cred că mișcarea a fost tardivă: eram bocnă, nu-mi puteam simți vârfurile degetelor atât de la mâini, cât și de la picioare. XT-ul a cedat. După atâta ploaie îndurată, a urmat un ușor îngheț și eu eram zgribulit bine. Atunci, cu toate gândurile răsfirate și cu nervul de a nu duce #pânălacapăt ceea ce am început, am ales să renunț. Mi-am spus că starea mea îmi indica asta. Chiar dacă suport frigul extrem de bine, cred că oboseala ultimelor zile mi-a pus capac și nu mai reușeam să-mi încălzesc corpul. Am anunțat organizatorul și, surpriză: trebuie să ajungi prin Prăpăstii în Zărnești, ai 12 km. Poți merge singur?  Adică, da pot, nu vreau să apelez Salvamontul pentru mine cât încă sunt conștient și pot merge, poate sunt alții care chiar au nevoie, dar 12 km? Mă gândeam așa: mai bine mă înham la maraton și măcar nu-s singur pe traseu. Atunci, vine un alt tip și mă luminează: Casa Folea, du-te cu cei doi din fața ta, aveți 4km de mers. Acolo, vă va lua o mașină. Mergând spre cei doi, un tip cu o tipă super înghețată, un altul mă acostează: Stai, vin și eu cu voi. Pornim la drum întors, eram pe traseul pe care venisem, Casa Folea ne-a fost în drum.

Întâlnim mașina de Salvamont. O iau pe fata înghețată cu ei și ne direcționează pe drumul forestier pe care urcaseră ei cu nota: Ajungeți la Casa Folea și venim după voi, mergem întâi în zona La Table. Am rămas grupul de trei alergători în sens invers. Am zis să nu mergem la pas, ci să alergăm, puteam și ne încălzeam mai tare. Au fost alți aprox. 4 km de alergare pe care i-am parcus ușor, povestind. Dăm binețe la Casa Folea, suntem direcționați în bucătărie pentru un ceai cald. Unul dintre companioni se schimbă, era ud și el (e vorba despre unul dintre organizatorii competiției #CindrelinAlergare, îmi scapă numele acum. ps: sorry, man, dacă citești asta). După prima cană băută, alți trei alergători sosesc aici, era locația celor care au abandonat, ha-ha. Mai stăm la o cană și zărim mașina Salvamontului plină ochi trecând pe lângă cabană. N-a oprit, dar nici n-avea cum. E clar, sunt semne că sunt multe abandonuri, că va face drumuri spre La Table și n-are sens să stăm, mai ales că noi suntem bine, poate alții nu sunt așa. În plus, alergam pe același traseu pe care veneau și ei, dacă o făceau și nu erau solicitați în alte părți. Ne pregătim și o luăm la ce știm să facem, sau nu: să alergăm. Pornim pe forestier și ajungem la o bifurcație: dreapta, asfalt, stânga: forestier spre Măgura. Întrebăm la o pensiune, e forestierul cu 4 km până în celălalt sat și alți 5 km. Pfiu, bine că eram încălziți, nu ne mai era frig și puteam alerga. Așadar, am alergat, am reintrat pe traseul maratonului și, plini de povești, am ajuns la final. Mai și glumeam, ce altceva mai puteam face? Am contabilizat aproximativ 34 de km cu calea-întoarsă asta și m-am simțit frustrat, dar sus, înghețat fiind, altele erau elementele jocului. Ne tot îndreptau oamenii la final spre tunelul pe care intrau alergătorii, dar n-am dorit să alergăm pe acolo, cot la cot cu ei, noi avusesem o altă cursă. Le-am explicat unora dintre ei asta, am anunțat din nou organizatorul și ne-am strâns mâinile, atât pentru decizia luată, cât și pentru această cursă paralelă. Am fost un grup unit în scopul nostru până la final, asta mi-a plăcut.

Am primit mesaje de felicitare pentru că am știut să mă opresc atunci când am simțit că trebuie să fac asta, să nu fiu încăpățânat, să pun în pericol integritatea mea și a altor persoane. E lecția de înțelepciune din care am învățat cel mai mult, să fiu rațional. Apoi, sigur, vin și celelalte: să fiu atent la gradul de oboseală fizică și psihică dinaintea unei curse cumulat cu condițiile meteo, să-mi aleg mai cu cap echipamentul și utilizarea lui (foița trebuia schimbată mai devreme, pentru a nu ajunge leoarcă în zona super rece), Kalenji XT 6 are niște limite, trebuie să am mai multe alergări pe vreme umedă. Ca note auxiliare: telemeaua dată de organizator, bestială, orice ar fi fost, mânecile de alergare din kit: fantastice. În rest, felicitări tuturor celor care au răzbit până la final.

One Comment

  1. Felicitări pentru cursă și pentru decizia luată! Chiar și așa, ai alergat destul de mult, poți să-i zici lejer schimbare de traseu în loc de abandon 🙂 Și pe mine m-a bătut gândul să renunț, dar cumva am reușit să mă mobilizez să continui… Oricum, nu am apucat să fac bucla de 7 km, o închisese deja Salvamontul, așa că am contabilizat vreo 37-38 km la finiș. Dar cel mai mult contează că suntem bine 🙂

Comenteaza