Un strop de genialitate (ne)asternut pe portativ. Cum sa inveti dupa ureche de la un lautar

Lautar cantand dupa ureche
Foto credit: Pixabay

Sunetul difuz de flaut venit prin pereți mi-a adus aminte de chinurile creative ale exercițiului de echilibristică pe coarda muzicală. Cu degetele învinețite, curgeau note pe (lângă) portativ, iar vioara mea made in China începuse să vibreze. E vorba de talent, nu oricine poate să o facă, tot asta mi se repeta ca leitmotiv. Dacă ai ureche muzicală și mai primești și ceva talent, hai, fie, poate o scoți cumva la capăt și te trezești violonist în vreo formație.

O primisem cadou încă de mic. Într-o vară, a început totul. Am luat contact cu un lăutar, al cărui copil studiase vioară la Conservator. Era concept abstract, ceva de neatins. Bătrânul, în schimb, sfida orice regulă și normă muzicală, dacă ar exista așa ceva. Cum se cântă? Din și cu plăcere, în primul rând. La prima întâlnire, am învățat cum se ține vioara și cum se aștern degetele pe corzi. Aveam și un caiet, dar fusese ignorat intenționat. La a doua întâlnire, am exersat primul cântecel: I-auzi. Uită-te la degetele mele și ascultă ritmul. Batem și din picior și încercăm și noi. Și notele, adică ceea ce se vede și după care să mă ghidez, să rețin linia muzicală? Da, sigur, să scriem și în caiet.

S-a apucat bătrânul de scris pe portativ cu litere mari: DO, SOL, DO, MI, etc. Notele sunt ceva relativ, urechea, ochiul și mâna contează. Lăutar, asta este denumirea oficială pentru acest tip de menestrel care poate cânta orice. Apleca urechea la televizor și începea să-ți cânte instant ce auzea acolo. Treptat, modelul s-a imprimat și-n conduita mea și zdrăngăneam felurite chestiuțe. În acest chip, vacanțele de vară erau faze ale metamorfozării în violonist după ureche care creștea câți alții în șapte ani, vorba bătrânului. La școlile de muzică, îți cam lua un an să înveți să ții bine vioara în mână și să cânți gama DO. Așa se auzea.

Peste câțiva ani, timp în care am încercat să aprofundez notele de pe portativ, am ajuns în brațele altui lăutar. Semnele au fost scoase la iveală încă de la prima întâlnire: ia, s-auzim cum știi să cânți. După câteva minuțele, am pus nevinovat întrebarea: Dar, pe caiet, nu punem și acolo notele cântării, să știu și eu după ce mă iau? Simplu și la obiect: Desigur, și posesorul unei viori Stradivarius duplicat (adică, un fel de fake) de care era tare mândru s-a pus pe scrijelit portativul: DO, SOL, DO, MI, etc. La fel, cu litere mari și aplecate ușor spre dreapta. Poți cânta orice, dacă vrei. Stătea aplecat cu urechea spre televizor ținând vioara relaxat, fără pic de încordare. Degetele i se aruncau pe corzi fără ezitare într-o replicare aproape perfectă a melodiei care răsuna în boxe. Priveam admirativ micul moment de magie care mi se desfășura în fața ochilor. Am petrecut vreme de câteva ore împreună cu acest al doilea personaj, trăgând cu arcușul notele mai mult după ureche decât după portativ. Era sfidare de reguli, dar una armonioasă și creativă.

Din vorbă-n vorbă, am ajuns sub bagheta dirijorului unei orchestre. Ironic, era șeful celui de-al doilea lăutar din poveste. Un tip care tresărea muzică, mergea în ritmuri, vorbea cu tempo-uri. Mă acompania la pian. Orice deviație însemna o repetiție. Hai, tati, de la capăt. Avea ticul acesta cu tati. N-a trecut mult și m-a luat rezervă în orchestra lui. Acolo, am dat peste lăutar. Îl apostrofa din când în când, să termine cu improvizațiile. Lasă-l pe el, e după ureche, așa mi-a răspuns dirijorul când i-am spus că am lucrat cu lăutarul din trupa lui. Ce ascundea era tocmai că și el folosea artificiul magic: cânta orice, oricând și fără vreun portativ, după ureche.

La primul spectacol, îmi tremurau genunchii. O luați ușor, tati, nu trageți tare. Era despre a căpăta experiență, nu despre a cânta propriu-zis. De atunci, au început să răsune sălile goale din liceu de sunetul a două viori. Mă întâlneam cu un amic după ore și ne exersam rapiditatea degetelor. Să cânți într-o orchestră e o experiență inedită, dar, ca violonist, să ai parte de ceva momente de solist prim cu acompanierea unei formații pe o piesă folk e ceva spectaculos. Nu mai era după ureche, era despre note pe portativ și sincronizare perfectă. Magia dispăruse, parcă. Rapiditatea degetelor și consonanța urechii dispăruseră și ele în detrimentul rigorii. Încet, încet, pasiunea s-a stins. Prea tânăr fiind, am dat vioara pe abstracțiile filosofiei. N-am convenit să le fac laolaltă. În mintea mea era loc doar pentru una singură și bună. Dacă lăutarul ar fi fost în orizontul meu, poate că și inima s-ar fi impus și s-ar fi strecurat într-un crâmpei din mine atât una, cât și cealaltă. Păstrez încă acordurile, piciorul încă se mișcă bătând a ținere de ritm. După ureche, ce bine că e, dar nu despre superficialitate, ci despre creativitate.

 

2 Comments

Comenteaza