#nuebinedeloc, deviza unui ecosistem putred

Trăim vremuri tulburi, începutul de an ne aduce doar predicții nefaste: economia va suferi o supraîncălzire, se va accentua presiunea pe salariile mici, ROBOR-ul va sări în aer, companiile mici și mijlocii vor intra în sevraj & până și industria IT va da semne de oboseală. (sursa). #nuebinedeloc, iar totul e pus în spatele acestei țopăieli fiscale, s-o numesc și eu așa. Nu trebuie să fii vreun geniu în economie să-ți dai seama că am luat-o pe arătură, că băncile schimbă ratele tot la trei luni, pe creștere. Asta se datorează ROBOR-ului, că tocmai am primit și eu notificarea.

E drept, nu avem o cultură economică sănătoasă, ne bazăm pe intuiții. Până la o anumită vârstă, ți se pune: n-ai nevoie. De acolo încolo, nu-ți mai arde sau nivelul nostru de trai e atât de minunat, încât n-ai ce calcula. Așadar, care-i faza cu creșterile salariale în contextul în care oricum totul sare în aer?

Până acum, nici măcar de asta nu s-a discutat, de măriri. Trebuia să-ți îndeși traiul în ton cu măririle. Acum, ți se scot ochii cu măririle, într-un context atât de nefavorabil, încât, practic, nu vei avea ce face cu ele. În trei luni, sunt bănci care au reușit isprava să majoreze ratele de două ori. Asta în contextul în care salariile au rămas pe loc. Indicele ROBOR de calcul al ratei la creditele în lei pe următoarele trei luni a fost anunțat la 2.27, asta chiar dacă știrile păreau pozitive. Uite, Digi24 scrie că acest indice ar PUTEA să scadă. Da, dar băncile îl calculează până în martie 2018 la nivelul anunțat la final de decembrie, adică 2.27, un mic maxim. Nu încerca să cauți logica acțiunii, oricum n-ai ce face. Vrei și tu un acoperiș deasupra capului și am mai discutat despre chiria în România. Așadar, cei cu veniturile mici spre mjlocii, aceștia din urmă par a deveni păsări rare pe principiul: ori ai, ori n-ai, vor intra și ei în sevraj. E acel sentiment care te încearcă fix atunci când nu mai poți face mai nimic după ce-ți achiți dările. E interesant cum, deși avem în față aceste date, previziunile spun că vor continua investițiile în zona imobiliară. E paradoxal, căci nu vei avea piață: dacă oamenii nu au bani, investitorii n-au cui să vândă, iar imobiliarele vor pica.

Să repetăm ca la școală, ce avem noi aici? Păi, cam așa: jegurile care ne conduc au reușit să frece tot sau mai tot, ne dăm seama de amploarea sistemului tip caracatiță doar după ce analizăm lucanismul, ne întrebăm tot mai des cine sunt cei care se chiar descurcă într-un astfel de ecosistem și medităm asupra soluțiilor. Ce ne rămâne de făcut? Vom ajunge la acel grad de împovărare, un moment previzibil la modul în care se desfășoară treburile, în care vom ridica din umeri neputincioși, spunându-le copiilor că acestea sunt realitățile țării noastre?

 

Un ecosistem corupt e doar un simplu inceput

E în aer, o simți peste tot. E corupția în toate formele sale de manifestare. Ce are asta de-a face cu afectarea nivelului de trai? Păi, e simplu: în orice țară cu un nivel de corupție ridicat, prăpastia dintre bogați și săraci e uriașă, cu tendința ca numărul celor din urmă să fie în creștere. Creșterile sunt exponențiale, cu cât e mai mare, cu atât nivelul de trai al celor mulți și obișnuiți, neinserați în sistem, e mai mic. Dacă sistemul e afectat până în măduva oaselor, soluțiile de salvare se diminuează. Pilele au revenit de actualitate, după ce ele se transformaseră într-o vreme în recomandări. Se intră în sistem, ești pe felie.

Totul afectează și infectează. Este o tragere în jos masivă, iar băieții deștepți nu mai țin cont nici de Europa, nici de stradă. Cea din urmă a devenit amorfă, mesajele ei se aud ca un ecou, într-un gol care nu mai are puterea să schimbe ceva. Asta, desigur, dacă ne asumăm faptul că a schimbat ceva. Tare îmi e că a fost vorba doar despre o amânare, nu despre un câștig autentic. Cred că s-a ajuns în pasul în care e nevoie de altceva, să renunțăm de tot la lucaniști de genul Dragnea, Tăriceanu și toți cei de genul, nominalizare datorată trendurilor. Nici tânăra generație nu e mult prea departe. De exemplu, personal, sunt dezamăgit de oameni precum Adrian Dohotaru. Apropo, am un interviu pe care i l-am propus cu luni de zile în urmă și mi-a promis că-mi răspunde. Nici azi n-am primit feedback cu răspunsurile la întrebările lui, m-am resemnat. Dar cum?

Ce ne rămâne de făcut? Este pentru prima dată când am luat în calcul la modul serios plecarea. Ca mine, oare, cam câți sunt? Rămânem în aceeași barcă, să privim la circul de prost gust în fața căruia ne-am oprit ca spectatori, dar care ne frige. Rămânem cu întrebările.

 

Comenteaza