Orice casatorie pune mai multe probleme decat rezolva. Un dialog despre iubire cu profesorul Aurel Codoban

Am convenit asupra faptului că e mai bine să discutăm despre cupluri sănătoase, despre iubirea matură de durată, decât despre cuplurile perfecte. Discuția cu Domnica Petreovai a scos la iveală faptul că nici măcar în iubire nu se oferă totul de-a gata, că trebuie să existe o grijă a celor doi pentru relația lor. Ei bine, am mers mai departe și am ajuns în punctul în care am constatat că elementul pozitiv adus de cultura noastră este tocmai posibilitatea existenței individuale a aproape orice. Asta trebuie raportată la relațiile de cuplu. De această dată, l-am avut drept partener de discuție pe profesorul universitar Aurel Codoban, printre altele, specialist în hermeneutica iubirii și autor al volumului: Amurgul iubirii. De la iubirea pasiune la comunicarea corporală. Vă las să vă bucurați de dialog.

 

Rareș Iordache: Haideți să vorbim despre iubirea pasiune mai sunt incurabili care cred în ea, deși mai corect ar fi să discutăm despre iubirea pasională de lungă durată. În contextul dinamicilor noastre culturale, să fie asta o anormalitate, o ieșire din tipare?

Aurel Codoban: Nu știu dacă, pentru cultura occidentală actuală, mai există tipare, în sensul strict al modernității. Așa că iubirea pasiune nu este o anormalitate sau o ieșire din tipare cât o opțiune alături de celelalte. Cred că ceea ce vrei, de fapt, să mă întrebi este: de ce iubirea pasiune este o opțiune mai rară și de ce poate părea mai ciudată în lumea noastră. În acest caz, răspunsul ar fi: pentru că pentru noi nu mai există absolutul, perfecțiunea. Or, când ceva este doar perfectibil, când mai ai mereu nevoie de acomodări, retușări și resetări, nu mai ai trăirea pe care trubadurii catari sau romanticul modern o putea avea în fața cuiva. Sau o ai foarte rar…

 

R.I. : Ce ne lipsește să iubim cu pasiune, să îmbinăm totul sub aceeași cupolă și în aceeași persoană? Ei bine, sunt convins că în spatele oricărui bărbat, indiferent de natura sa, se află nu o femeie, ci dorința de a avea femeia unică, perfectă pentru el, la fel cum în spatele oricărei femei se află dorința de a-și găsi cavalerul pentru veșnicie.

A.C.: Ceea ce pui în discuție aici sunt niște programări culturale. Adică, ceva valabil pentru oamenii care trăiesc într-o cultură care a inventat iubirea pasiune… Dar, între timp, această cultură a evoluat, ceea ce înseamnă că oamenii care sunt orientați de o atitudine culturală, oarecum veche, au devenit mai rari. E felul în care evoluează sferele valori în istoria culturii – ele devin mai cuprinzătoare sau se restrâng…

R.I.: Încet și sigur, românii au început să conștientizeze că multe dintre problemele lor de cuplu se pot rezolva la psihoterapeut. Se poate merge cu iubirea la psihoterapeut pentru a-ți rezolva anumite probleme, de cele mai multe ori primite drept moștenire de la mai vechea generație al cărei model de iubire suntem tentați să-l urmăm?

A.C.: Cu această întrebare dai dreptate observațiilor mele de mai sus. Tocmai pentru că iubirea este programată cultural de muzica și poezia, de romanele și filmele luminii noastre și modelată după exemplele sociale din jurul nostru, tocmai pentru că iubirea este un program, un fel de setare, putem recurge la psihoterapeut…El urmează să remedieze erorile de programare, să reseteze programarea noastră mentală eronată, care a produs defecțiuni de relaționare cu ființa iubită…

R.I.: Meditația asupra unei relații de iubire înseamnă o centrare a privirii asupra ta, ca mod de auto-(re)cunoaștere, dar și asupra celuilalt, ca mod de a-l (re)gândi în relație. Cred că asta ne lipsește în cele mai multe rânduri, dacă ar fi să ne raportăm tot la vremurile noastre: răgazul de a (re)gândi relația de iubire, implicit pe celălalt. Este corect să pornim de aici?

A.C. : Sub ceea ce ai observat pentru vremurile noastre se ascunde un păcat mai general uman și dublu. Nu îl înțelegem pe celălalt, pe cel care este în iubire altul nostru. Îl credem identic cu noi, ne imaginăm că are aceleași gânduri și emoții. Dar el nu este identic cu noi. El e totodată asemănător și diferit. Amestecul acesta, de asemănător cu noi și diferit de noi, din persoana celuilalt ne derutează mereu, ne face să nu îl înțelegem. Și, din păcate, la asta se adaugă o tendință a noastră foarte puternică: de a-i considera vinovați numai pe ceilalți. Mecanismele minții noastre fac automat asta: ne inocentizează pe noi și îi învinovățesc pe alții…

R.I.: Sunt redescoperirile partenerilor forme incipiente ale reașezării și revalorizării fiecăruia dintre cei doi? Cum s-a schimbat paradigma prețuirii partenerului de viață în raport cu dedicarea față de relație și iubirea pasională? Ne dedicăm, îl iubim și prețuim deopotrivă?

A.C.: Aș continua un pic în contextul acestei întrebări o consecință ce vine din observațiile de mai sus. E adevărat că iubirea – mai ales iubirea pasiune – nu e cel mai potrivit instrument de cunoaștere a celuilalt. Dar, totodată, cu trecerea timpului și redescoperirea sau acceptarea mai puțin febrilă a celuilalt, noi nu realizăm că schimbările ce intervin în personalitatea lui pot fi, în cea mai mare parte, consecința prezenței noastre în viața lui și a experiențelor pe care i le-am produs. Adică, îi atribuim lui niște schimbări pe care prezența noastră în viața lui le-a produs.
În ceea ce privește relația dintre iubirea pasiune, pe de o parte, și dedicare și prețuire, pe de alta, vremurile noastre poate că aduc ceva bun. Iubirea pasiune aparține domeniului unei mistici unitive, în care cei doi se contopesc într-o singură ființă. Creștinismul, care se opune misticii unitive în numele unei mistici a diferenței, propune ca model iubirea agape, iubire care păstrează diferențele între mine și altul și îmi propune să-l iubesc la fel ca pe mine însumi, nu mult mai mult, cum cere iubirea pasiune. Ei bine, se cuvine să recunoaștem vremurilor noastre o iubire care, dacă nu e modelată de pasiune, se află totuși mai aproape de iubirea agape…

R.I.: Suntem deficitari la nivelul inteligenței emoționale, nu avem modele de cupluri sănătoase, nu știm să iubim și să ne iubim, zice Domnica Petrovai, unul dintre psihoterapeuții foarte activi și cu foarte multă experiență. Ce părere aveți despre asta? Vă mărturisesc faptul că sunt un fidel credincios al sufletelor pereche sau al cuplurilor aproape perfecte, să ne asumăm acest termen așa cum este el,

A.C.: În ceea ce mă privește, eu cred că omul este o ființă amfibie, o ființă care trăiește atât la nivel biologic, cât și la nivel cultural. Sau, ca sa fiu mai clar, omul este de pe acum un cyborg: în ființa lui rulează atât programe biologice, bazate pe stimuli și semnale, cât și programe culturale, bazate pe semne, semnificații și sensuri. Cei vechi spuneau că omul nu este nici o bestie, nici înger… E foarte greu ca toate aceste programe să funcționeze coerent într-un hard biologic, cu eventualele lui extensii sau protezări. De aceea, nu aș vorbi foarte repede despre sănătate și normalitate, ci aș rămâne la simpla constatare a imperfecțiunii cuplurilor. Pentru că, suplimentar, orice căsătorie pune mai multe probleme decât rezolvă…

R.I.: Idealizarea iubirii nu ar părea rețeta perfectă, asta ar crea niște așteptări nerealiste, după cum precizează același psihoterapeut, dar iubirea pasiune nu cred că presupune asta, să ridici iubirea pe un piedestal idealist, idealizarea să fie un scop în sine. Să intrăm și în misticism, dacă tot am ajuns aici: sufletele pereche, un simplu flatus vocis?

A.C.: După tot ce am spus, după toate afirmațiile de mai sus – care lucide fiind, ar putea părea cinice – și tocmai datorită lor, voi spune: în ceea ce mă privește, eu cred în iubirea pasiune și în sufletul pereche!

R.I.: Cum ar arăta modelul unui cuplu perfect? Ar trebui să caute ajutor și acesta undeva pentru simplul motiv că este…perfect? Să asumăm acest termen în limitele sale, perfect, să nu intrăm în detalii gen: nu există așa ceva precum perfecțiune, la fel cum zicea Rorty despre adevăr. Trăim într-o cultură imperfectă, iar acest tipar ar fi o anomalie, mai curând decât un model.

A.C.: Nu poate fi vorba despre un model, dar poate fi vorba despre o realizare individuală. Imperfectă cum este și îmbrățișând imperfecțiunea, cultura noastră are o calitate pe care o împărtășește cu infinitatea – adică face posibilă existența individuală a aproape orice!

Îi mulțumesc domnului profesor Aurel Codoban pentru acceptarea provocată.

 

Comenteaza

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.