Alerg, alergi, ne alergam limitele mintii. Interviu cu Viorica Malai/ Henry

Ultra, ultra-maraton. Sfidare, adică e pasul acela în care mintea sfidează corpul, trece peste el. Își dă reset, dar cu niște prețuri. Am intrat în grupa alergătorilor de cursă lungă, dar drumul e lung, pavat cu multe scrâșneli de dinți. E nebunie, e plăcere. Pentru a dezvolta subiectul, am ales doi invitați speciali. Primul dintre ei este Viorica Mălai (Henry), un (ultra)maratonist special și respectat de comunitatea aceasta a celor care visează nebunii frumoase pe cărări de munte. Vă las în compania discuției de cafea virtuală pe care am purtat-o cu ea, punând o notă: Viorica, îmi cer scuze dacă vreuna dintre întrebări nu a fost chiar atât de relaxantă precum o alergare bună de câteva zeci de kilometri 🙂

 

Rareș Iordache: Ce înseamnă pentru un alergător saltul la statutul de ultra-maratonist? Adică, pentru un novice sau un om neafectat de această pasiune, asta e nebunie curată.

Viorica Mălai: Probabil că pentru fiecare dintre noi înseamnă lucruri diferite. Nu m-am gandit vreodată la un statut sau la supremația unei distanțe asupra alteia. Fiecare probă sportivă sau distanță este deosebită, presupune doza ei de intensitate și trebuie abordată diferit.
Atunci când mi-am propus să particip la un ultra, a fost vorba despre Tor des Géants. Alergam mai consistent de vreo doi ani și era clar că eram absolut inconștientă de ceea ce putea să însemne să alergi în continuu 330km cu 24000m+ prin Alpi. Mai rău e că nici nu voiam să știu, doar îmi doream foarte mult să ajung să particip la acel concurs, să parcurg Valea Aosta în alergare și să cunosc oameni din toată lumea mânați de aceeași pasiune.
Această aspirație ar fi putut fi numită nebunie, dacă în spate nu ar fi fost mulți pasi de pregatire sub formă de antrenamente, documentare, participarea la alte concursuri și ultra mai scurte etc., care să mă ducă treptat către indeplinirea acelui obiectiv.

 

R.I.: Anduranța este un punct de reset dat minții. Sincer, îmi place să cred asta și mă simt și eu bine că am ales acest drum, sunt la un încă început. Să pornim de la această afirmație pe care ai făcut-o într-un interviu acordat aimx.ro: „pentru că mi-am găsit o pace interioară. Nu mai alerg cu război în suflet. Înveți să fii mai bun, mai răbdător cu tine, mai conștient și, dacă înveți să faci lucrurile astea cu tine, înveți și cu ceilalți.” Pace interioară și nu mai alergi cu război în suflet. Poți explica asta?

V.M.: O cursă lungă este într-adevăr un spațiu în care ai timpul să treci prin foarte multe stări fizice și psihice, un timp în care mintea îți poate spune foarte multe, iar tu ai puterea să alegi să o crezi sau nu, să o aduci la liniște. Atunci cand corpul este supus efortului de lungă durată, cu răbdare, se poate ajunge la liniștirea minții.
Pe mine alergarea de anduranță m-a ajutat sa recapăt pacea pe un teren dureros din viața mea, în care mi-am dorit foarte mult ceva, iar viața în mod repetat nu mi-a permis să obțin ceea ce mi-am dorit. Cu timpul, am ințeles că în viață nu putem obține orice, chiar dacă facem tot posibilul și ne dorim foarte mult! Iar la intrebarea – „De ce mi se intamplă mie”? Ajungi să accepți răspunsul – „De ce nu ție”? Nu totul ține de noi.
Dar aceasta este experiența mea. Nu este obligatoriu să avem vreo dramă personală ca să ajungem să alergăm distanțe lungi.

R.I.: Ai ajuns vreodată în vreun loc înfiorător al minții, atunci când, de exemplu, ai simțit că fizicul dă semne că se apropie de niște limite?

V.M.: Da, într-o cursă de mai multe zile am ajuns la un moment dat să cunosc o stare de epuizare fizică reală. Dormisem vreo 3 ore în 3 zile. Senzația în acel moment nu a fost că aș fi obosită sau că nu mai pot. Pur și simplu am simțit cum nu mai aveam energie în circuit’ și că ‚mi se stinge becul’. Și asta nu din lipsa de alimentare sau hidratare, ci de la nesomn.
Mintea, săraca, a încercat să mă alerteze, iar eu i-am ‚închis gura’, crezând că voința mă poate duce oriunde îmi doresc. Ei, nu este chiar așa. Și corpul are un cuvânt de spus și trebuie să-i dăm ascultare. Iar mintea nu este întotdeauna o frână în calea realizărilor noastre mărețe. Ea doar încearcă să ne protejeze.

R.I.: De fapt, ce înseamnă limitele?

V.M.: Limitele sunt factori sau idei ce ne împiedică în realizarea obiectivelor noastre.

R.I.: La o vizită medicală, am fost întrebat ce sporturi practic. Din vorbă în vorbă, mi se zice: Hai, maraton, fie. Dar, orice e cu ultra, categoric nu! Te pun să revii la analize și nu te las! Teamă mare în lumea medicilor pentru acest lucru, ultra-maraton. Te-ai întâlnit cu cazuri similare?

V.M.: Eu am avut noroc din punctul acesta de vedere. Adevărul este că nici nu am dat prea multe detalii la doctori. Îmi fac analizele și verificările anual. Ultimul certificat medical pentru un ultra mi-a fost semnat de o doamnă dr. de origine kenyană din partea cărei m-am bucurat de un maxim de susținere.

R.I.: Paradoxal, sunt mulți psihoterapeuți care recomandă alergarea drept metodă facilă pentru a ajunge la acel moment în care ești cu mintea ta. Pe de altă parte, pare că ce-i mult sau prea mult, nu e recomandabil. Și, totuși, noi alegem anduranța ca modelul perfect. De ce crezi asta?

V.M.: Nu știu să spun de ce recomandă psihoterapeuții alergarea. Probabil din aceleași motive pentru care ‚mi-am prescris-o’ și eu: pentru a ajunge la propria esență și pentru sănătate. Mult sau puțin, diferă pentru fiecare și depinde de limitele pe care ni le impunem.
Eu nu vad alergarea ca fiind un ‚model perfect’ pentru fiecare dintre noi. Există oameni cărora nu le place să alerge și o consideră ca pe o activitate inutilă. Cred că alergarea nu este nici cool, nici obligatorie. O faci doar dacă îți place și dacă îți face bine.

R.I.: A existat vreun moment anume în care să nu-ți mai placă nebunia asta?

V.M.: Se mai întâmplă să am momente de îndoială în privința alergării, mai ales cand se adună prea multă oboseală. Atunci vine mintea să mă chestioneze la ce îmi trebuie ceea ce fac. De fiecare dată, raspunsul este unul – pentru că îmi doresc și îmi place. Atunci când nu o să-mi mai placă, voi face altceva. În astfel de momente, mă ajută discuțiile cu prietenii, sprijinul celor de acasă și alergările de grup.

R.I.: Ne spui vreo rețetă de genul: 3 pași pentru a ajunge ultra-maratonist.

V.M.: Nu cred in rețete, dar aș putea menționa câteva ‚ingrediente’, dacă vrei.
Cel mai important dintre ele ar fi motivația: să iți dorești cu adevărat ceea ce faci, pentru că altfel ajungi să ințelegi la un moment dat că te minți, iar asta nu te ajută la un ultra.
Dacă există motivație si ești sănătos, pașii urmatori vin de la sine: antrenamente și răbdare, care, împreună cu o strategie bine gândită, te pot duce la realizarea unor obiective realiste.
Un alt ingredient important este încrederea în propriile forțe: să rămâi pozitiv și să crezi în propriile forțe, că nu trebuie să fii ca nimeni altcineva.
Iar dacă faci lucrurile cu bucurie, nimic nu poate fi mai de preț.

Îi mulțumesc Vioricăi Mălai pentru amabilitatea de a sta la o poveste virtuală pe blog.

FOTO: pixabay.com

Comenteaza