Cultura maculaturii rezista bine in era nativilor digitali

Nu e hârtie, e maculatură. Ar fi putut foarte bine să nu fie sau să fie cu totul altceva, dar s-a folosit hârtie, însă ceea ce a devenit ea a alterat-o în maculatură. Paradoxul vine tocmai din nărăvașa sa rezistență într-o eră cu atât de multă tehnologie. De fapt, acesta este aproape un mit: avem așa de multă tehnologie, dar, oare, chiar avem?

Era nativilor digitali este acea perioadă a click-ului distanță față de orice, a cumpărăturilor online și a zăbovirilor îndelungi în zona virtuală. Desigur, nu se reduce doar la aceste aspecte, dar ați prins ideea. Ei bine, în această curioasă eră, stă cuibărită o cultură aparte, una care-și are originile în negura veacurilor: cultura hârtiei. Dar nu orice fel de hârtie, ci maculatura. O hârtie care dăinuie ani peste ani este cartea, una care nu face asta este arhiva de chitanțe. Cu toate că scopul asumat al unei arhive, inclusiv al unei biblioteci, este acela de a dăinui, dați-mi voie să spun că toate arhivele de tipul: dosare, chitanțe, caiete și registre cu tot felul de înregistrări, semnături, etc. nu vor avea viață lungă. Ele fac doar obiectul unei birocratizări excesive, care oferă unor oameni locuri de muncă, în cel mai bun caz. Să nu vă mirați, nu este vorba exclusiv despre fluxul de muncă din instituțiile statului, căci sunt sigur că un procent foarte mare din sectorul privat încă are la loc de cinste maculatura. De ce se întâmplă, totuși, acest fenomen, dat fiind aportul tehnologiei?

În primul rând, aș opta pentru nivelul de pregătire al angajaților. Serios, ca să implementezi diferite softuri, trebuie să aibă și cine să le utilizeze. Aici e problema: maculatura vine într-o conexiune fantastică cu anumite tipuri de angajați. Pe aceștia îi vei pune foarte greu să schimbe foaia cu interfața unui progrămel. Totul trebuie îndosariat, dovedit, ștampilat, arhivat și arătat superiorilor. Cu cât mai multe stive, cu atât mai multe laude pentru hărnicie. Exemplu din real life: pentru un simplu cazier, ai nevoie de: timbre (= un drum la oficiul poștal), completarea unei cereri (soliciți în scris ceea ce faci oricum: vrei să-ți elibereze cazierul) și o taxă care se traduce într-o altă hârtie! Îți trebuie cazier pentru ceva anume, corect? De ce să nu funcționeze așa lucrurile: te prezinți la un ghișeu cu buletinul, achiți ce-i de achitat, dai buletinul, tanti îți introduce solicitarea în sistem și ți-o eliberează direct la sursa solcitantă (adică ți-o trimite direct unde ai nevoie)? Ar fi greu? S-ar reduce timpii de așteptare, procedura, dar și maculatura. Da, dar ar fi nevoie ca tanti de la ghișeu să stăpânească bine un soft, unul care ar trebui implementat (preferat de o firmă de casă a instituției respective), să știe să dea send, iar la capătul celălalt să se afle o companie care să știe să primească așa ceva. Deci, vorbesc aici despre educarea angajaților și o responsabilitate și asumare din partea lor, căci mai e nevoie și de o mică cercetare pentru dezvoltarea personală, nu?

Al doilea punct e conectat direct cu primul: ține de management. Acesta refuză să gândească un alt sistem, unul cu câștiguri pe termen lung. Înlocuirea maculaturii presupune: infrastructură adecvată, workshop-uri pentru angajați, dorință de schimbare și o strategie. Ei bine, cam câți angajatori au măcar două din aceste puncte? Avem o problemă aici în zona de management, dar vorba aia: avem conducătorii pe care îi merităm. Cam așa și cu relația angajator – angajat, avem angajatorii pe care îi merităm. Dar, despre etica acestei relații, pe altă dată.

Până una-alta, trebuie să-mi ridic din căsuța poștală foaia cu cheltuielile de bloc, e greu să se centralizeze și să-mi fie trimise online. Bine că măcar la gaz și curent am reușit să renunț la facturi, bine că le funcționează platformele. Funcționează, cultura maculaturii rezistă foarte bine în era tehnologiei.

Comenteaza

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.