Dementa digitala, adevarat sau fals?


Nu e nimic nou dacă spun că plutim în plin haos informațional, că suntem pierduți cumva pe aici. Ne mai agățăm de unele crâmpeie de date care ne mai ghidează, dar cam atât. Această navigare face din nou niște adevărați data-dandy ai internetului, însă totul cu un preț. Profesorul Manfred Spitzer a scris: Digital Demenz/ Digital Dementia (2012), carte care pare că spune, la o primă vedere, că utilizarea excesivă a tehnologiei ne face mai uitici. Dar lucrurile nu sunt doar atât de simple.

A început să apară destul de multă literatură pe acest subiect al demenței digitale, însă orice expert în neuroștiință ar confirma că această perturbare nu este exclusiv despre pierderea memoriei. Ea poate fi conexată direct cu simptomatologii ale comunicării și limbajului, atenției, percepției vizuale sau a altor funcții vizuale (Marcel O’GormanTaking Care of Digital Dementia – CTheory, 2015). Cercetătorii sud-coreeni s-au preocupat în mod deosebit de subiect, afirmând că digital dementia se caracterizează prin deficit de memorie, perturbări ale atenției și ale spectrului emoțional. Cei vizați sunt tinerii utilizatori ai device-urilor specifice jocurilor, cei care petrec cam mult timp pe internet (căutare google & stuff) sau cei din zona smartphone-urilor. Totuși, teoria sud-coreenilor e cam greu de digerat, mai ales că are niște origini în teoriile lui Roger Sperry din 1981 legate de funcționarea emisferelor cerebrale. Mai apoi, mai este și Manfred Spitzer, care a reluat discuția, întâi în lucrarea The Mind Within the Net: Models of Learning, Thinking, and Acting (2000).

“Utilizarea excesivă a smartphone-urilor sau a dispozitivelor pentru jocuri video împiedică dezvoltarea echilibrată a creierului”, dr. Byun Gi-won, medic Balance Brain Centre din Seoul.

Cam același lucru îl spune și Spitzer: demența (digitală) nu este un diagnostic, ea se referă la faptul că utilizarea excesivă a tehnologiilor digitale de la vârste fragede împiedică dezvoltarea armonioasă și echilibrată a creierului.

it’s a description of the process of cognitive decline–dē-down, mēns mind–so it’s downward with your mind. And with any descent, one thing is clear: the higher you start, the longer it takes to get down. I mean, it’s as simple as that. If you start at a sand dune, your way to the ocean is short. If you start at the top of Mount Everest, you can go down for a long time and you’ll still be high up. And it’s exactly the same thing with mental decline, we know that. (Manfred Spitzer, interviu cu Marcel OGorman, mai 12, 2014.)

Recenziile au cam luat-o razna, mergând cam toate pe firul acesta: tehnologia ne face mai proști. Ei bine, Spitzer, mai curând, argumentează înspre un fel de demență reversibilă, asociată cu modificări psihologice certe. Cu alte cuvinte, un creier conectat arată cam altfel decât unul deconectat. Ar trebui să fie așa: tehnologia nu ne aduce decât beneficii, inclusiv de ordin intelectual, dar sunt și niște note de subsol de care trebuie să ținem cont.

Îmi place modul în care dorește O’Gorman să trateze demența digitală: ca pe un science-fiction unealtă de învățat pentru cercetătorii interesați în relația tehnologie – spectrul cognitiv. Ceea ce este cert este faptul că există o comoditate oferită de tehnologie în câștigarea informației: suntem la doar un click distanță de orice, iar ceea ce trebuie noi să facem este să aplicăm filtrarea. Într-un asemenea flux în care există prea multă informație de știut, aplicăm filtre și vedem ceea ce ne interesează cu adevărat. Ce reținem? Ei bine, când ai totul la îndemână, ai tendința să spui: la ce folos, dau un click. Dar pendularea inter-clicuri ne poate duce și înspre altceva: hiper atenție, ca perturbare a atenției sau deficit al ei.

Hyper attention is characterized by switching focus rapidly among different tasks, preferring multiple information streams, seeking a high level of stimulation, and having a low tolerance for boredom. (N. Katherine Hayles, “Hyper and Deep Attention: The Generational Divide in Cognitive Modes” – Profession, 2007)

Cunoscut? Cei care lucrăm în sisteme gen taks-uri cunoaștem mecanismele. Aș merge mai departe: avem în față o întreagă generație – digital natives – care suportă acest tip de consecințe. Cum ne alterează imersiunea această în prea multă informație capacitățile noastre cognitive? Întrebare grea inclusiv pentru un psiholog. Pot confirma doar faptul că există schimbări la nivelul reconstrucției subiectului în spațiul virtual cu influențe ireversibile asupra celui real – fluxul schimbă ceva acolo, în interiorul relației eu – atavar, la ambii poli.

Comenteaza

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.