De la vertical farming la agricultura de rezistenta si merele Polonia

Eram prin clasa a noua când am participat la un concurs tematic la geografie. M-am preumblat prin biblioteca școlii și am dat peste un volumaș care mi-a atras atenția și care m-a inspirat în privința tematicii alese:  resurse alternative de hrană pe Terra. Zis și făcut! A ieșit o lucrărică destul de bună pentru un elev de acei ani, una în care gândeam asupra soluțiilor alternative precum cele ale mărilor și oceanelor.

Nu știu dacă ați auzit de vertical farming, dar conceptul e destul de la modă prin câteva locuri din lume și ține de stimularea agriculturii urbane. Unul dintre ele este Viena, un oraș care se gândește cum să asigure hrana populației sale în interiorul său, evitând astfel costurile aducerii alimentelor și având controlul direct asupra a ceea ce se plantează. Dacă stau și mă gândesc la faptul că o clădire turn – seră poate asigura necesarul pentru aproximativ 600.000 de oameni, atunci e o soluție demnă de toată lauda și atenția. Cu atât mai mult cu cât oamenii vor să-și producă legumele/ fructele în propria ogradă. Ok, totul sună SF pentru o agricultură ca a noastră.

Știați că în magazine sunt comercializate mere din Polonia doar pentru că sunt mai estetice decât cele românești? Da, am făcut un review în câteva dintre ele și am întrebat unde sunt cele autohtone, acele mere gustoase românești. Mi s-a răspuns că nu le mai aduc pentru că oamenii nu le cumpără: “Sunt mai urâte decât cele din Polonia și, atunci, suntem nevoiți să le aruncăm. Am încercat, dar nu avem ce face”

Deci, suntem ignoranți și în privința propriilor noastre producții. Adică, mărul românesc nu e bun pentru că-i urât, chiar dacă are gust. În schimb, cel polonez, mai fercheș, e de cumpărat.

Exemplul cu fermele pe verticală este doar un preambul pentru o discuție despre modul în care se gândește agricultura la noi și cum anume percep românii produsele autohtone. O notă înainte de toate: nici măcar vertical farmingul nu este atât de nou pe cât s-ar crede. Gilbert Ellis Bailey a folosit termenul în cartea sa – Vertical Farming – în 1915 (sursa). În practică, desigur, se vorbește mult mai târziu despre astfel de construcții, prin anii 1950.

Să revin la oile noastre. Avem în față două chestiuni mari și late: cum se gândește/ face agricultură la noi și care este percepția românilor asupra propriilor produse.

Cum se gândește agricultura? Avem sisteme de irigat? Nu mai sunt, au fost furate. Câte pământuri zac nelucrate din n motive? De ce importă România mere din Polonia și grâu de pe te miri unde? Asta în contextul în care ținem cont de zona noastră geografică. E hilar, nu credeți? Practic, pot spune că avem doar câteva modele de bune practici și că, în rest, totul e un soi de situare în rezistență.

Mai apoi, este stupid ca micile lanțuri de magazine să nu comercializeze produse românești pentru că nu au trecere la clienți. Adică, românii refuză să cumpere mere românești, preferându-le pe cele din Polonia. Eu, cel puțin, am sesizat diferența. M-am referit la micile lanțuri de magazine, căci zarurile sunt aruncate în cazul hipermarketurilor. Poate doar Kauflandul să aibă contracte cu piețele agro-alimentare, așa cum se întâmplă la Cluj: aici există, din câte știu, contract cu piața din Dezmir.

În toată situația actuală în care pendulăm galopant între risipă și găsire de soluții alternative, românii preferă să nu producă, ci să importe. Sunt conștient că discuția are niște fundamente adânci, e vorba despre politici, despre dezvoltări și stopări ale unor dezvoltări posibile, despre faptul că micii producători sunt mâncați pe o piață aiuritoare, etc. Totuși, mă gândesc doar încotro ne îndreptăm. Între timp, am mâncat un măr polonez, privind cu jind în urmă la vara de anul trecut, atunci când l-am cules din livada bunicii.

 

Comenteaza

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.