Demisia lui Vlad Alexandrescu e fireasca! Cum sa creada ca managementul institutiilor publice de cultura este anchilozat si letargic?

La auzul veștii că Vlad Alexandrescu a fost numit ministru al Culturii, am avut o tresărire de genul: hmm, ia să văd ce ar putea face. Între timp, de exemplu, Roşia Montană a fost inclusă pe lista patrimoniului universal UNESCO. E doar un exemplu. Tot între timp, însă, Vlad Alexandrescu și-a dat demisia la presiunea cuplului Cioloș – Iohannis, mobilul fiind scandalul de la Opera Română. De fapt, e o demitere, ca atunci când îi ceri cuiva să plece de bună voie, că tot aia e.

De fapt, lucrurile sunt simple, cam așa cum vă voi prezenta în rândurile de mai jos. Alexandrescu vine cu un suflu nou, cu miros de reformare. Are ideea de a pune vechiul în fața noului în privința managementului instituțiilor publice de cultură. Oau, cât tupeu și cât curaj! E de la sine înțeles că orice instituție publică de cultură de la noi e…letargică și anchilozată. Exemple? Nu știu de unde să încep, vă las pe voi să vi le dați. Sunt doar cazuri pierdute cele în care există un management, punct. În rest, totul se târăște din inerție, se pierd o groază de bani pe nimic, există un sistem de promovări aiuritor (aici am exemple concrete inclusiv în privința transparenței și corectitudinii unor concursuri). Scurt: băieții sunt niște deștepți care chiar cred că fac ceva util. Ok, în fața unui astfel de colos, nu poți să vii tu să ai pretenția că schimbi, iarăși schimbi și propui sufluri noi. Adică, e la mintea cocoșului.

Între timp, Vlad Alexandrescu mai bifează câte ceva pe agenda sa:

a introdus competiţie transparentă pentru finanţarea proiectelor culturale, atât pentru cele “consolidate” în ultimii zece ani, cât şi pentru unele noi, deschizând linii de finanţare pentru industrii şi comunităţi creative; a reformat AFCN şi i-a crescut bugetul (sursa)

Cum să reformezi AFCN sau treaba cu liniile de finanțare, era totul mișto acolo. Recent, am citit despre ceva competiție cu un deadline de 12 zile cu tot cu zilele libere cu ocazia acestor sărbători. Adică, să traduc asta: să fie siguri oamenii că au timp să-și finalizeze și depună proiectul doar cei care merită și trebuie să fie…ei sunt, ceilalți, nu! Aici e transparență pe pâine, una la care mai vechea gardă se pricepe de minune, doar a creat un adevărat sistem.

Între timp, Vlad Alexandrescu a zis că directorul Muzeului de Artă era praf, așa că l-a schimbat. Apele încep să devină tulburi. Există niște clinciuri pe la Opera Română, dar sunt doar niște lătrături, cel puțin deocamdată.

Alexandrescu își vede de treabă și se implică în chestiunile pentru protejarea patrimoniului urban şi a intervenit direct pentru a opri abuzurile în cazuri larg cunoscute de construcţii ilegale, adică fără aviz de la Minister, realizate la case din Lista Monumentelor Istorice. A crescut bugetului Institutului Naţional al Patrimoniului şi al Planului Naţional de Restaurare. 

La Operă, tipii se îmbrâncesc, unii strigă chestii pe care le auzi din/ în gurile cu totul altor oameni. Te așteptai la altceva, dar banul face totul. Bine, fie, și orgoliile. E un joc de cine are dreptate mai mare, exact așa. Alexandrescu schimbă, apoi schimbă iar și schimbă schimbarea, într-un final. E amețeală totală la Operă, iar Cioloș și Iohannis cred că (ex)ministrul e de vină pentru tot. Ăia se ceartă, tipul e încolțit să schimbe și schimbă. Poate că n-o face bine, e prin preajmă și Vasile Dîncu ca profesor din comunicare, din câte am văzut. Implicarea sa ca ministru nu am sesizat-o. Nebunia continuă, iar cuplul Cio-Io decide să-l preseze pe Alexandrescu să renunțe. E un fel de a spune: nu te dau afară, dar așa-i frumos, să renunți. Întâlnirea de la Operă e bufonerie.

Nu e cazul să țin părți, dar cam acesta este contextul. Un tip vine la un minister prăfuit, încearcă în premieră să și facă ceva, se trezește cu o nebunie pe cap (Opera Română), ia niște decizii, poate nu cele mai inspirate, dar nici catastrofale, căci situația nu a ajuns la fundul sacului, și e cam pus pe tușă. A fost ca-n fotbalul românesc: echipa avea nevoie de un șoc, așa că l-am demis pe antrenor! Bine, dar ce faci cu jucătorii ăia care ți-au trântit atâtea meciuri? Concluzia: e ca la noi, iar totul are un alt mobil aici. Cel puțin așa pare. Mai mult, și tehnocrații așa fac: sunt multe companii private unde un manager primește un vot de încredere cu o suită de condiții. Primul semn/ miros neplăcut mai marelui va însemna trecerea în rezervă a managerului, chiar dacă avea la activ doar vreo două luni și multe idei în cap.

Dacă aveți chef, puteți răsfoi întreg mesajul lui Vlad Alexandrescu pe Facebook.

Comenteaza

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.