S-a bagat lupul la oi! Fugi, frate, fugi, is cainii de la stana dupa tine

Păcurariu își strânje pe lângă el vreo câțiva câni, că dară un lup nu se tieme de doar doi câni. Apăi, când ghin, unu’ i duce pe câni într-o parte, iar ăilalți ghin la oi. Doi lupti să hie, că ți le omoară pe tăte, nu-ți mâncă din ele numa’ una – două. Că așe-s luptii. No, da’ cum să n-aibă păcurariu atâți câni, că el bate tăte pădurile astea.  Așa circulă poveștile despre ciobani și câinii lor, spuse prin viu grai de bunici. Drept îi că m-am întâlnit cu arătăniile celea de câni de la stână într-o tură de bicicletă și nu o fost amuzant. Și, da, stâna era cam la șosea.

Dacă ar fi fost în vârf de munte și eu bălăuream pe poteci, nimic de zis, aș fi fluierat de mă plesnea râsul. Apoi, mă podideau lacrimile până ce apărea ciobanul. Așa, când ești pe lângă șosea, nu-ți prea pasă de stânile de oi, doar de vreun amețit de câine uitat afară de prin curțile oamenilor. Eh, și cu ăla te descurci cumva.

Plecasem în prima tură lungă de bicicletă. Februarie, vânt în freză, vreme nițel cam aspră, însă entuziasm în dotare cât cuprinde. Dau să ies din satul bunicilor, un sprint într-o linie dreaptă și eram pe val. Hop, ultima casă înainte de părăsirea drumului județean și intrarea pe european. Niciun semn de vreme rea. Totuși, apăs pedalele din instinct, și eu îs animal, la urma urmei. În dreptul casei, sar doi câini din dreapta, dracu știe unde erau, nu-i văzusem. Accelerez, rulam pedalele de zici că eram la contratimp. În stânga, mai apar alți 2-3, irelevant numărul. Când te iau sperieții, numerele devin irelevante. I-ați auzit pe unii să spună: bă, erau fix nouă ăia care-mi dădeau la ficat, îi știu exact!

Zece secunde în cam cinci minute, știți ce înseamnă asta? Mno, păcat, ar fi fost fain. Cu coada ochiul drept, ce detaliu, văd colții unuia mai micuț, negru. Al naibii, trăgea tare, ca mine. Nu se lăsa dus. Mai bag o pedală în plus. La volan, un șofer ar mai fi tras un fum de țigară. Era timp. Cei din stânga renunță, mai rămâne ăla micu’ din dreapta. Hai, prietene, să te văd de ce ești în stare. Duc bine, el e în dezavantaj: mai și latră în timp ce aleargă. Ce idiot! Câțiva metri o ținem așa. Încă un fum la volan. Eu, pedală. Renunțăăă!!! Da, rânjesc aiurea: te-am făcut, fraiere! Mă opresc la intersecție, râd. Intru pe drumul european și-mi dau seama că-mi pusesem mintea cu niște câini.

Plutesc. Ies și intru în sate. Într-unul, așa de mic că nu știi dacă ești în el, hop, alt prieten din dreapta. Mârâit și luat, dar leneș. Nu o avut tupeu destul. Îi dau înainte. Mă gândeam la cum va fi la întoarcere: cei lăsați în urmă mă vor aștepta, iar eu voi fi lihnit. Oi vedea. Urc vreo două dealuri. Eram pe ultimul. Localnicii îi zic munte, mai mult în glumă. Gâfâiam nițel, când dau să opresc. O fac, însă nu fără să observ că amicii câini ieșeau dintr-o curte. Erau doi, nu foarte prietenoși. Eu, aproape de vârf. Variante: urcare pe bicicletă – lor li se pare mai ușor sprintul la deal decât mi s-ar părea mie, urcare  pe lângă bicicletă și dialog constant cu ei cu rugile de rigoare sau cale-ntoarsă, variantă sigură: cine se pune cu un biciclist la vale? Deci, am sacrificat vârful pentru a râde din nou hilar.

Am tras o concluzie: ciobanii au nevoie de toți câinii prezenți și atunci când sunt prin sate pentru că acolo își exersează planurile defensive. Adică, dacă văd câinii vreun biciclist, ață, ăla e momentul. Apoi, prieteni, dacă vreți să scăpați de ei, nu încercați de două ori fenta mea cu datul la întrecere, ci dați-le mâncarea din ghiozdan. La întoarcere, am plătit bir și am fost lăsat să trec în liniște.

sursa foto: pixabay.com

Comenteaza

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.