Solutia de a merge mai departe – trebuie sa renunti la minte. Despre ultramaraton cu Adrian Toma

Aproape poetic. Cam așa e ultramaratonistul Adrian Toma atunci când îți vorbește despre competițiile la care a luat startul. Pentru el, această cursă de anduranță nu e despre o acumulare de informații sau despre a afla ceva nou, ci despre a ne regăsi, despre a ne cunoaște mai bine. E vorba despre a ajunge la un substrat interior care îți depășește propria-ți minte și te lasă împăcat cu tine însuți. Da, sună similar dictonului: Cunoaște-te pe tine însuți și alege calea asta să o faci. Dar, mai bine, las loc discuției.

Rareș Iordache: Ce înseamnă să fii ultramaratonist? Cum ți-au fost afectate viața, relațiile de prietenie și de business?

Adrian Toma: Viața noastră e un drum. În fiecare zi, mai facem câțiva pași și ne gândim la lucrurile noi pe care le vom învăța pe parcurs. Dar, pe măsura ce trec anii, e din ce în ce mai clar că nu învățăm nimic nou, pentru că nu e nimic de învățat. Singurul lucru care se schimbă este faptul că aflăm lucruri noi despre noi înșine.

Așa am crezut și eu la un moment dat, că voi deveni ultramaratonist. Atâta doar că atunci când am făcut primul meu ultramaraton, mi-am dat seama că nu am devenit nimic, mi-am dat seama că așa eram, un „ultramaratonist”, atâta doar că nu știam, uitasem asta cândva în trecut.

Uităm să visam undeva pe parcurs, dar, treptat, ne aducem aminte. Toți suntem ultramaratoniști, doar că unii nu știu încă. Viața, am mai spus, e cel mai ultramaraton dintre toate, și suntem cu toții înscriși în „cursa” asta.

R.I.: Anduranța este un punct de reset dat minții. Sincer, îmi place să cred asta și mă simt și eu bine că am ales acest drum, sunt la un încă început. Și tu, și Viorica, ați adus în discuție un soi de împăcare cu sinele în momentul alergării de acest tip. Adică, e o luptă, dar nu cu tine însuți? Ne explici puțin acest plan?

A.T.: Mintea e cea mai nouă unealtă primită pe parcursul evoluției și am fost învățați că ea poate orice, ori asta e o mare greșeală. Mintea noastră este extrem de limitată. Ea nu poate ieși în afara cunoștințelor anterioare.

Atunci când îi cerem să ne ajute, dar noi ne confruntăm cu ceva cu totul nou, ea va face tot ce poate, dar este peste posibilitățile ei și ne va comunica asta cu sinceritate : „ce dracu facem noi aici ? Ești nebun, vrei să murim ?”.

De aici vine și soluția de a merge mai departe – trebuie să renunți la minte, la ceea ce știi, să accepți situația, să accepți ce va urma să se întâmple și să ai curajul să mergi mai departe.

O luptă este doar dacă încerci să mergi mai departe cu mintea, o luptă inutilă, pentru că îi ceri ceva ce nu poate. Odată ce renunți la ea, te afli într-o stare de împăcare cu tine și cu ce e în jurul tău, o stare în care totul este posibil.

Asta nu înseamna ca vei ajunge cu siguranță unde ți-ai propus. Nu, ce va urma nu este cunoscut. Dar, dacă este o cale de a ajunge acolo, așa ai o sanșă să o găsești.

R.I.: Ce ai descoperit în acele zone ale minții prin care ai fost purtat în momentele cele mai critice ale unui ultra-maraton, să zicem Tor de Géants, ne e la îndemână.

A.D.: După cum am răspuns înainte, în minte, nu poți găsi nou. Poți încerca asta chiar acum, dacă nu mă crezi: spune-mi ceva ce nu știi ! 🙂

Vezi? Oricât ai încerca, nu este posibil. Mintea știe să îți aducă aminte ce cunoaște deja. Mintea nu e posibil să spună ceva nou. Nu asta e rolul ei. În consecință, în momentele critice mintea nu te poate ajuta. Poți primi ajutor, dar nu e mintea cea care te ajută.

Ăsta e lucrul de mare preț pe care îl caut eu la ultramaratoane: acea stare în care mintea nu mai este utilă, o stare în care ești conectat la tine însuți, o stare în care totul este posibil, momentul în care te descoperi pe tine însuți.

R.I.: Chiar așa, ce înseamnă limitele? Ajuns în Șaua Caprei, la 2×2, tura lungă, mi-am zis că mi-am atins limitele. După un moment de cugetare de vreo 15 minute, m-am ridicat și dus am fost. Poți povesti puțin despre limite în ultra-maraton și mirajul dat de minte, să nu zic de adevăratele feste jucate :))

A.T.: Ar trebui să fie deja clar, dupa câte am spus, că singura limitare este mintea noastră. Da, minunata noastră minte, cea cu care ne mândrim de nu mai putem, este singurul obstacol în calea noastra.

Dar, ca să înțelegem asta, categoric trebuie să înțelegem cât de limitată este mintea noastra. Pentru a reuși asta, singura soluție este să pornim la drum cu ea și să aflam, treptat, că ea nu ne poate ajuta. Dar, pentru asta, e nevoie de un drum cu adevărat provocator, un drum care să duca mintea până către limitele ei.

Distanțele lungi și condițiile meteo extreme reușesc destul de rapid să rezolve treaba asta. La TDG, dar și la multe alte curse solicitante, afli după 2-3 zile că este imposibil să ajungi cu ajutorul minții până la final.

R.I.: Am povestit și cu Viorica despre asta. La o vizită medicală, am fost întrebat ce sporturi practic. Din vorbă în vorbă, mi se zice: Hai, maraton, fie. Dar, orice e cu ultra, categoric nu! Te pun să revii la analize și nu te las! Teamă mare în lumea medicilor pentru acest lucru, ultramaraton. Te-ai întâlnit cu cazuri similare?

A.T.: Societatea este clădită pe frică. E cel mai bun mod prin care conducătorii pot controla poporul, e cel mai simplu mod să le iei banii. Odată ce înțelegi asta, lucrurile devin simple.

Eu evit să povestesc ce fac necunoscuților, pentru că știu că nu vor înțelege, ba mai mult, se vor proiecta ei în concursurile acelea, iar frica ce-i va cuprinde va face conversația previzibilă : aoleu, o sa mori, etc. Soluția cea mai simplă este să răspunzi cât mai evaziv și o să ai o viață liniștită.

R.I.: Te-ai gândit vreun moment să renunți să faci asta? Dacă da, deși mă îndoiesc, de ce?

A.T.: Îți pot răspunde, dar, ca să înțelegi, ar trebui să stabilim ceva: eu am un corp, corpul este administrat de mintea mea, iar eu sunt acel „ceva” care privește cum mintea caută soluții și admimnistrează corpul. Practic, eu mă uit la un film în care joacă mintea și corpul meu.

Ei bine, poate o să par monoton, dar să nu uităm că mintea noastră e cea care gândește, și am stabilit deja că ea nu este capabilă să gândească în afara cunoștințelor deja acumulate.

Și, dacă cumva nu știi, te anunț că nu ai cum să controlezi gândurile care îți apar în cap. Așa că răspunsul la orice întrebare legată de minte, este DA. DA, ne trece prin minte absolut orice, de la banalități incredibile până la aberații la fel de incredibile și este normal așa, așa suntem construiți.

Așa că întrebarea ta nu este relevantă, nu contează dacă mi-a trecut ceva prin minte (pentru că cu siguranță mi-a trecut). Întrebarea relevantă este ce faci cu gândurile care îți trec prin cap.

Evident că mintea îmi spune în mod repetat să mă opresc, e normal, eu de aceea alerg, tocmai ca să duc mintea în punctul în care ea îmi cere asta, ca, pe urmă, să-i spun cu drag: mulțumesc de ajutorul dat până aici, de aici încolo, nu mai am nevoie de tine.

Repet, minunile se întâmplă doar după ce renunți la minte, de-abia atunci afli cine ești.

R.I.: Cum îți place să alergi, singur sau însoțit? Dacă răspunzi singur, explică-mi de ce o faci?

A.T.: Prefer să alerg singur. Ar trebui să fie destul de clar în momentul ăsta de ce anume. Ce caut eu să obtin e o modificare în interior, așa că nu are relevanță ce se întâmplă în exterior. Dimpotrivă, exteriorul ar putea fi o perturbare, o distragere de la ceea ce urmăresc de fapt.

R.I.: Spune-mi niște locuri foarte mișto din zona Clujului pentru antrenamente.

A.T.: Nu sunt persoana cea mai potrivită pentru întebarea asta, eu sunt în stare să alerg 5 ore pe o blucă de 100m fără să mă plictisesc. Prefer însă să fiu în mijlocul naturii, simt cum intră în mine energia pământului. Pădurea e locul preferat, dar orice potecă prin natura e la fel de bună.

Îi  mulțumesc lui Adrian Toma pentru răbdarea și amabilitate de a sta la o poveste.

 

Comenteaza