Prin cotloanele mintii: ultramaraton la msg Maraton Apuseni. Trebuie sa ajung undeva!

Alerg…pe poteci, prin pădure, pe dealuri, prin munți, pe lângă șirul nesfârșit de mașini, pe lângă oameni, alerg pe lângă mine și printre gânduri. Așa e treaba asta. Dacă te-a prins, ai prins-o. Sunt în horă și o joc, nu mai pun întrebări existențiale de tipul de ce? Erau timpuri când o făceam, era chintesența stării. Azi, de ieri, n-o mai fac. Joc actul ăsta secund ca fiind unul prim. E o stare, o trăire descoperire sau o trăire revenire la sinele pierdut aievea. Dracu știe ce e exact, ideea e că o simți. E poetic, dar nu poate fi altfel. Când vorbești despre un ultramaraton, n-ai cum să o faci decât așa.

Am repetat premierele și am pornit pe drumul distanțelor lungi tot în Apuseni, la msg Maraton Apuseni. Golit de cauze și motive, mi-am aranjat rucsacul. Ciocolată și unt de arahide, cine știe pe unde mă poartă mintea.

3.30. Trezirea. E devreme, nasol de plăcut. Hilar, dar n-are cum fi altfel. Mă sună puștiul pe care l-am ajutat cu dusul spre Muntele Băișorii, era în fața mașinii. Alerga primul său semi. Pe drum, am descoperit emoția și entuziasmul primei, dar chiar primei, competiții. Vorbea de cum ar putea să-și facă și colegii de facultate să lase barurile și să se apuce de alergat. Miraj.

5.45. Revedere cu vechi amici într-ale treburilor care ne-au adunat la Băișoara. Startul e domol, deși mă avântasem doi pași mai repejor. Am tras cu coada ochiului și am reperat calmitatea din jur, mai sunt doar vreo 73 km. Schimbăm povești, e voie bună. Prima pantă îmi aduce aminte că #inritmulmuntelui e un soi de plecăciune și stare umilă. Totuși, totul trebuie corelat cu #inritmulmeu. O tai gâfâind, nu mă gândesc la kilometri, sunt abstracțiuni.

Mai cu alergarea, mai cu pieptișul, amorsez un 17-18 km și dau pe gât ceva d-ale gurii. Atmosferă faină, aerul mă lovea tare de tot. Transpiram nimic, că n-aveam praful și noxele din oraș. Un pieptiș mai forțos îmi aduce aminte de locul în care sunt. Reveria revine la vederea unor cai lângă un susur de izvor. Alerg pe potecile raiului și, din când în când, mintea se încumetă să plutească aievea pe aici.

Cobor pe lanțuri, după o bucată de drum singur. E o singurătate care mă încarcă. Traversez nimbul de deal din față, cobor pe forestier spre poalele unui abrupt pe care mintea l-a asociat instant cu ceva greoi, amintiri din anul trecut. De-ar fi fost aici o câmpie.

Mă încumet. Iau poteca la pas. Mă tentează o mică fugă, abandonez rapid planul. Anul trecut, îmi făcusem niște bețe din crengi. Acum, bălăuresc prin negura minții și durerile musculare. Un soare mă plesnește drept în ceafă. Sunt sus, scăpat și izbăvit. Forțez alergarea pe o rută cunoscută. Haide, aud șoptind în stânga, nu mai e mult. Alt miraj, dar fantomatic.

Drumul lung al jumătății

Alergam platul, sfidam coborârile cu niște priviri chiorâșe. Am intrat pe drumul drept spre Pensiunea Skiland, acolo unde aveam un popas de ciorbă. Auzi, se dă mâncare caldă în mijlocul acestui periplu. Tatonez ultimii trei kilometri cu un coleg ultra. Prea multă tatonare, căci ne-a ajuns primul maratonist. Haide, să forțăm un pic, să răcește ciorba.

La masă, se împart povești. E cea mai bună ciorbă pe care am mâncat-o în ultimul timp. Da, cu alte două excelente pahare de cofeină. Mergem? Doi camarazi au abandonat. Mă ridic agale, prea agale, și plec pe ultima buclă singur. Încep să alerg bine pe forestier. Sunt singur acolo, dar nu și în alergare. Știu că fetele sunt cu mine, au fost mereu de-a lungul acestui fir.

Am văzut câțiva alergători, sunt mult în fața ta, în creastă, zice un voluntar/ salvamontistă întâlnită pe acel forestier. Sper că era reală, măcar câinele ei să fi fost. Ce șanse am să-i prind? În van, gânduri aievea. Mai bine să alerg. E o plutire constantă până la punctul de hidratare de pe Muntele Bocului. Nici nu știți cât de bine îmi pare că vă văd, vin de la Skiland tot singur, vreme de 12-14 km. Senzația e cea a unei curse pe un traseu abandonat, nimeni și nimic nu mișcă, excepție eu. Am fost singurul element mișcător în acest tablou static.

Plec încărcat de buna dispoziție a voluntarilor. Primul pâlc de pădure îmi aduce speranțe: văd grupul de alegători din față, îi pot ajunge. Pe forestier, trag de mine și îi ajung. Povești din nou, dar nu zăbovesc. Îi las în urmă, picioarele exultă de parcă le-aș fi dat ceva tonic. Corpul a renunțat să se împotrivească, e din același film. Aud voci din pădure: Ohoi, dar unde te grăbești? Hai la un jin ars! Trei oameni de prin partea locului mă ademeneau cu mirodenii. Apuc să zic doar atât: Trebuie să ajung undeva musai! Mulțumesc.

Dacă n-aș fi călcat în balta aia, acum, n-aș fi avut atâtea bășici sau crăpături în tălpi. Ehe, dorințe sau vise. În rest, petrecerea e în toi. Mi se strică tot cheful la ultima coborâre. Cine s-ar fi putut gândi să o pună aici, după vreo 71 km de alergare? Mi-a stricat planul neconceput, ăla negândit și nelucrat. Pașii mi se fărâmițează, totul e în bucăți. Unde e capătul acestui calvar de coborâre? Fiecare pas începe să se simtă. Mintea s-a trezit și a adus cu ea tot ce-i mai rău: conștiința. Mă zbat pe câteva sute de metri și totul pare fără fund. În tot acest ocean, se întrevede scăparea: platul! Ultima binețe dată voluntarilor inimoși și iau în piept ultimii doi kilometri de urcare. Ajuns la capătul urcării, reiau alergarea pentru ultimii pași. Trec linia cu Bel și Amelia, Cristina ne-a vegheat din apropiere, după 74 km în 12 ore și 28 de minute, un loc 43 la general. Dar, cum v-am obișnuit deja, aceste date contează mai puțin pentru mine. Pe primul loc stau plăcerea alergării și experiența.

Note de final: organizarea, ca de obicei, la înălțime, voluntarii – super faini, toată lumea implicată – jos pălăria. msg Maraton Apuseni e o competiție pe care o voi pune mereu în calendar.

Comenteaza

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.