Dincolo de nori si ceata, acolo unde-mi aud soaptele si caii alearga in voie. Parang

Parâng. Galopantă, așa e curgerea de gânduri atunci când îți pui picioarele în mișcare către nori. Limbi de zăpadă încă netopite, nori ce se împresurau în și cu ceață de-mi aduceau aminte de ce nu am răzbit acum câțiva ani imediat după urcușul pe Vârful Cîija:  o măiastră desfășurare de forțe în fața mea mă făcuse să bat înapoi. De data aceasta, eram într-o fereastră bună. Mai spre după-amiază se anunță ceva ploi, ne zise vocea de la Salvamontul din stațiunea Parâng. N-am prins decât un potop văzut în Retezat, nici picur la noi.

8.30. De-ți pui mintea, reușești. Te duci. Așa se zice. Mai corect ar fi: de-ți lași mintea, v-am povestit despre asta. Pe potecă, cu oau-rile trupei la plajele de rhododendron așternute pe creste, cu privirea-n sus, către vârfuri. Trecem agale pe lângă o turmă de cai, sălbatici sau domestici, polemica zilei. Ne-au ținut de urât pe deasupra dinspre Parângul Mic spre Cîrja. Luăm calea acestui baston. E pieptișă urcarea de la refugiul cu același nume. Traversăm un petic de zăpadă, motiv de derdeluș. Hopa, e linia directă spre ceață. Să zburzi printre nori, să te latre câinii de la stânele de oi și să nu-ți pese, că nu te-ajung.

Suflare de vânt. Mirosea aspru a ploaie. În față, un mic grup cuteza priveliștea. Haide, încă 30 minute și am fi pe vârf. Curaj, nu vine. În urma unui tip singuratic, bălăurim pe poteca întunecată de ceață. Se vede vârful, e animat de grupul din față. N-avem ce sta, tricoul de pe mine se răcea rapid, iar pozele nu-mi țineau de cald. Cale-ntoarsă spre primul popas de mâncare. Doza de pe vârf nu a avut calorii, ci doar un refresh dat minții. Galopăm spre limba de zăpadă din urmă, acolo ne era momentul prânzului.

Meditație. E ruptă liniștea de un grup zgomotos și numeros. Veneau agale. Spre Parângul Mare, cât mai avem? Și de acolo? Încotro putem merge? Le zic niște timpi orientativi, alături de un depinde unde vreți să ajungeți. O zis șoferul că ne așteaptă jos. Paf. Care jos? Erau pe creasta Parângului, jos putea înseama aproape orice. Apoi, așa ne-o zis. Pe unde-i mai ușor, căborâm pe acolo și om vedea. Paf, alt paf. Pleacă. Plecăm și noi. Ne întâlnim cu restul grupului, erau tipi care știau că trebuie să coboare în Valea Seacă (aka Groapa Seacă). E bine, măcar unii știu unde trebuie să ajungă.

Norii de pe Retezat cochetează cu noi. Mărim pasul. Mergem paralel cu o furtună din zare. Ce o fi acolo? Vreme de mai bine de jumătate de oră suntem urmăriți cu coada ochiului. Dar, scăpăm. La bifurcația care împarte cărările și pentru cei ce vor să ajungă pe Parângul Mic, părăsesc grupul pentru o mini-tură de skyrunning. E senin și sar pe poteca înverzită. Asta e. Sunt sus, pe vârf și scrutez eu orizontul înseninat, Retezatul golit de nori. În urmă, Parângul se deschide și el.

Munții Parâng sunt atât de speciali, încât voi reveni mereu cu drag. Acum a fost mai special ca alte ture, am fost cu Cristina pe primul ei vârf. Și, da, orice început are și o continuare. Va fi.

PS: Am mâncat în două seri la Hotel Rusu. Prima, foarte ok, era și ceva eveniment. A doua, cu totul alt meniu, alte prețuri, simțitor mărite. Fail! În plus, nu aveau multe chestii trecute pe acolo. Alt fail.

Info tehnice:

durată traseu: 4-5 ore. Stațiunea Rusu (zona Salvamont) – Parângul Mare, ocolire Parângul Mic. vârfuri cu trecere: Cîrja, Stoienița, Geamăna. Retur: se pot scoate 3 ore și jumătate, depinde de mers.

apă: nu există izvoare. așadar, alimentați la plecare.

marcaj: de creastă, fără probleme.

Comenteaza

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.