Suvoaie, noroaie, ceata si balauriri existentiale. Simplu, Maraton Bate Toaca 2018

Atunci când sunetul ploii se va izbi de pelerina aruncată în zadar peste corpul în suferință, voi afla că mi-am mai regăsit o parte pierdută din mine. Când ai în minte urcușul lung spre propriul sine, nu prea sunt multe obstacole în cale. Te pui pe alergat în ploaie, pe furtună, vei vedea prin ceață, vei răzbi prin șuvoaiele care cad de pe munte, vei călca adânc în noroi și vei trece mai departe. Ești tu cu tine însuți și Bate Toaca.

Sună poetic și îmi veți spune, poate, că nu e chiar așa, că e un fals cântec al alergării. Că, de fapt, nu e despre asta, e doar cursa pe vreme rea pe un munte. Că nu e despre limite sau despre regăsiri. Lucrul cel mai frumos este acesta: chiar nu contează. Fiecare dintre noi știe, sau nu, ce anume înseamnă această chestiune. Așa cum știu că urcușul acesta este panta lină înspre zonele tenebroase ale ființei, de unde trebuie să și ies, așa știe fiecare dintre noi motivația lui de ce? De la un anumit moment, nu mai e despre asta, dar e o altă poveste.

Vineri, târziu. Plouă mărunt în Camping Leon. Ridic kit-ul și presimt atmosfera frumoasă. Sunt ceva curajoși cu corturi, păreri de rău pentru noi. Descoperim zona fantastică, povestim cu Amelia despre Palatul Cnejilor și legendele din jurul său.

Sâmbătă, ziua cursei. Plouă torențial, bacovian. Fetele rămân la pensiune. Pornesc spre start. Lume multă, înghesuită în gura zonei de plecare. Start pe drumul în ușoară pantă spre Durău. Ideea de a rămâne uscat la picioare cât de mult pot îmi dispare din minte: am călcat într-un șuvoi ce se prelingea pe asfalt. Alerg susținut, depășesc alergatori stânga-dreapta. Tonul e bun și intru în pădure. Ultimele prezențe și aplauze de pe margine, urma să intru pe un tărâm complet necunoscut pentru mine.

Cascada Duruitoare e primul moment al mirării, dar și al suferinței: panta din stânga ei scoate niște gâfâieli. 10 minute până la fericire. Hopa, un mesaj înălțător. Din creastă, reiau nițel alergarea. E așa, valsantă, prin noroi și apă cât cuprinde. Coborârea mă încântă: Haide, haide, se poate!, o voce din fața mea îmi dă imbold. Mă iau după el și facem slalom. Atât de frumos plouă. Îl iau la țintă pe cel cu haide, să mă țin de el. Merg în spatele lui o bucată de vreme. Apoi, dispare în ceața de sus. Mă ajunge un tip în tricou, îl văzusem și mai jos. Pfiu, e mai călduros ca mine. Oricum mă udam. Așa, acum am haină uscată, mi se destăinuie.

Prin ceața deasă. Înaintez spre cortul voluntarilor. O frontală pe cap îmi semnalizează prezența lor discretă. La câțiva metri mai sus, traseele se despart: verticala e în față, maratonul, la dreaptă, către nicăieri. Întrevăd prin ceață un alergător. Mă iau după el. Bifurcație hilară: încotro? Nu-l mai văd pe tip, iar cel ce vine în urma mea e în aceeași dilemă: cred că e ok pe aici. Confirm mai jos, sunt urme proaspete de alergători în noroi. Mă avânt pe coborâre. Trec pe lângă un cort amenajat sub crengile unui brad. Turna torențial. Cei trei, două fete și un băiat, se uită lung la mine: Vrei mâncare? Încă nedezmeticit din palmele scenei, întreb: Sunteți de la maraton? Hilar, cine s-ar fi cazat pe munte pe o asemenea ploaie? Mă ospătez cu un cola și cașcaval direct sub copertina lor, le mulțumesc și-mi continui aventura pe un forestier de 3.5 km. La punctul de 19 km, e mâncare pe alese. Fix înainte de intrarea în pădure și ultima redută de urcat, și cea mai grea.

Scena statică. Urc prin pădure spre șuvoaiele din creastă. N-am habar de ele, cuget la ritmul lent în care am intrat. Sunt tocat constant și resimt asta. Revăd figuri cunoscute pe coborâre, aud încurajări și le întorc la rându-mi. Ieșirea din pădure, acel gol alpin fals, mă prinde extenuat. Ce bine alergasem până aici. Mintea rămăsese în urmă, o defazare care costă timp. Intru într-un șuvoi ce se rupsese din creastă. E apă agitată până la glezne. Ajung la cortul improvizat al voluntarilor și le admir cutezanța: unul dintre ei stătea acoperit sub o folie și nota numerele noastre. Mai puteau încă să și schimbe povești cu noi: S-a rupt sus un torent, s-a schimbat traseul din nou. 

Cobor agale. Agit ritmul și, odată intrat în pădure, clachez. Mintea e defazată și corpul dă semne de oboseală. Atunci, atunci, e momentul când o mână mă ridică și o voce îmi șoptește la ureche: haide, te așteptăm la sosire. Am atins punctul și acum. Mă ridic, renunț la mine și plec. Doar plec. Întâlnesc un alergător pe drumul forestier. Povestim. E din București.

Mergem agale într-o urcare care ne încarcă. Noi nu suntem aici pentru timpi, suntem pentru altceva, fiecare știe pentru ce. Eu îmi găsisem momentul, eram împăcat. Din creastă, după kilometrul fatidic 26-29, reîncep să alerg. Duși am fost. Călcam iarba îmbibată și apa care curgea șiroaie. Bălăurim prin negura ceții pe lângă un cordon, auzind sunetul din depărtare de la Cabana Dochia. Haide, 8 kilometri de coborâre.

E plăcere pură, e alergare spre punctul terminus. Pădurea îmi redevine cunoscută și intru în stațiune. Aplauze de la terasele unde s-au adăpostit câțiva oameni. E frumos. Recuperez și depășesc câțiva camarazi care trecuseră pe lângă mine mai sus. De-ar fi mai lungă cursa, ar fi ceva.

Trec linia și fetele mă așteaptă acolo, ca de obicei. Știam asta. A fost o cursă grea, dar frumoasă în și cu toate punctele ei. Bate Toaca, ne revedem anul viitor, la cort, sper.

PS: Felicitări în mod special voluntarilor care ne-au asistat pe vremea aceea nu chiar potrivită pentru a sta pe munte.

foto: MaiaOutdoor.ro

Comenteaza

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.