2x2race 2018 cu scrasnet de dinti si incapatanare pana la capat

De ce revin? Un soi hilar de anamneză mă împinge să experimentez din nou acea experiență, fără a mă gândi o clipă la redundanța actului în sine. Pentru că vreau să fiu acolo, să trec granița lui dincolo, să mă afund din nou în abisul sinelui fără conștiință, în uitare de mine. În 2017, a fost cădere și ridicare. 2018, în schimb, a fost un fapt fără trăiri și zvâcniri metafizice, fără regăsiri. A fost cu multă durere și strâns din dinți, dar cu o încăpățânare feroce de a-l duce la capăt.

Ora 3.30. Trezire. Ca de obice în astfel de situații, somn puțin. E prea multă adrenalină sau emoție, ce o fi. Duc la bun sfârșit toate tabieturile, inclusiv cafeaua.

5.50. Îmi este verificat echipamentul. Sunt și stau bine. Start! Plec ok, în ritm cu prima jumătate. Zbor spre Șaua Caprei și încep pieptișul. Țin un ritm bunicel. Ajuns în șa, o iau la picior. Îi dau cu alergarea. Gândurile obiectivului meu, un timp bunicel de în jur de 12 ore (ce dracu o fi însemnând și asta în lumea alergătorilor, dar nu mă opresc să cuget prea mult), mi se răsfiră în față. Nu unul, ci două bidoane de apă și un nou rucsac. Sar niște bolovani și ajung în zona La Trei Pași de Moarte. După, linia directă spre Vârful Mircii. Mi-e foame, îmi zic. Aștept micul dejun de la Podul Giurgiului. Ce or avea de mâncare pe acolo?

N-am timp de stomac, că urcușul mă ia în plin. Respir greu sus și mă uit amețit la coborârea de pe Mircii: pe aici voi reveni și nu va fi plăcut deloc. Înfulec cam de toate cu nesaț. Apă, mai am pentru retur. În plus, ochisem niște sticle de cola, magie. Mă las dus greu și simt că slăbesc ritmul. Nu e salsa, e ceva vals stins. Constanță, asta îmi zice mintea. Anul acesta, sunt mult mai bine pregătit și voi avea acest element de partea mea.

Deodată, mă lovește Viștea cu verticalul ei. E urcare cu mâinile pe genunchi și îmi dau seama că am încetinit mult. Încep să coboare alergători de la Moldoveanu. Constanță, îmi șoptește mintea. O am, merg, alerg, mă înclin…constanță.

Ajung pe Moldoveanu cu un timp de 3 ore și 29, mai slab ca anul trecut. Mănânc, mă hidratez și pornesc. Eh, da, constanță. În ritm agale, simt că picioarele nu mă mai ascultă și apelez la o fiolă de magneziu. După coborârea de pe Viștea, am nevoie și de un anti-cârcel. 15 minute mai târziu, forțam și un nurofen din cauza durerilor musculare. Mi-am adus aminte cum mă plânsesem timp de două săptămâni după revenirea din concediu de oboseală musculară. Nu am băgat în seamă. Antrenamentele scurte se terminau cu timpi buni, iar turele mai lungi cu oboseli accentuate. Irelevant. Constanță.

Podul Giurgiului, retur. Fără cola, cei mai din urmă nu mai beneficiază. Am o doză de pepsi în spate, dar e acontată pentru Negoiu. Mintea s-a fixat pe metereze: nu plecăm, nu renunțăm chiar de am pierdut ținta din vizor. Îl facem!

Urc Mircii, forțez niște alergări false și ajung în Șaua Caprei cu un avans de 45 minute. Cris, Mel și Bel alergaseră cu mine pe acea pajiște pe lângă lac. Unii le numesc halucinații, alții, vederi în colțul ochiului sau trăiri. Înaintez, ajung. Stare fizică: mai bună ca anul trecut, plus că ploua, motiv de trezire. Pun pelerina și pornesc spre Iezerul Caprei fără să clipesc, fără să mă gândesc la abandonul care m-a însoțit vreme de un ceas. Până la capăt, nu renunț. Durerile revin grosolan spre vârf. Alt nurofen. Forțez o alergare spre Turnul Paltinului, știu că acolo voi bea un pahar de cola.

Îmi revin bine de tot, cu gândurile vraiște. Pornesc zvelt și lansat, dar mi se taie pe urcarea spre Lăițel. Fiecare pas e durere. Mintea e blocată între fazele durerii. Nu am învățat încă să fiu prieten cu ea, să mă pot elibera de durere prin suspendarea conștiinței. E greu și doare, dar înaintez. Ajung la Călțun cu 40 minute înainte de închiderea acelui punct de verificare. Sunt binișor. Alimentez cu apă din lac și pornesc spre Negoiu. A dracului constanță.

Prin strungă, poteci, urcușuri și hăuri, toate, laolaltă și la fel. Urc agale, văd vârful și mi se pare o izbândă: 30 minute înainte de închiderea Negoiului. E și ăsta un avans. Pornesc spre ultima porțiune. Cobor spre lac și un suflu de nicăieri mă urcă pe Lăițel fără clipiri prea dese. Ajung din urmă doi alergători care mă depășiseră pe traseu. Mergem o bucată de vreme, cu unul am mai trăit experiența Lăițel și anul trecut, culmea. Schițez un plan: dacă sunt la semnul acela până la 18.00, fac 15 minute până la Turnul Paltinului și, în acest mod, aș termina și dacă aș merge într-un picior. Zis și făcut, la 18.30 treceam de paharele de cola la Paltinul.

foto:Adrian Crapciu

Urc, merg și iarăși urc spre Iezerul Caprei. Pare lung, dar ajung în vârf și încep ultima porțiune de coborâre. Picioarele sunt praf, mintea e jos. Dus am fost pe cărarea spre linia de sosire. Zgomotul de la Bâlea e dulce, ajung și plec la fetele mele. E suficient pentru astăzi. Aplauze de la trecători, un săracii de ei de la o doamnă. Întreg traseul străbătut se vedea pe mine, pe noi. Mi-am pus jos chipiul și am trecut. A fost încă un #2x2race, unul cu chin și până la capăt. 13 ore și 38 minute, locul 94 din 105 alergători care au terminat din cei 151 de înscriși la start. Ne vedem la anul.


Comenteaza

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.