Apuseni Ultra Race, nebunia de cursa pe care am (f)valsat

Există un acel moment în care trebuie să fac ceva anume, simt că pot duce povara. Mă cunosc bine. Nicio șansă? Pot încerca alt nivel existențial, altă situare metafizică. Am nevoie de mai mult decât am făcut până acum. Ei bine, atunci accept provocarea cu un ușor tremur de voce: da, merg la Apuseni Ultra Race, proba regină de 170 km. Parol! Se zice că e undeva spre 180, dar să nu facem abstracții gratuite. Va fi alergare fără conștiință sau cu ea suspendată, privind neputincioasă la ce anume face un nebun.

Notă: Aceasta este povestea unei curse formidabile, chiar dacă am abandonat la un moment dat. Să nu o luați drept recomandare, e o nebunie.

Ora 13.00, Muntele Băișorii. Ajung, las mașina și cobor echipamentul. Întâlnesc o parte bună din cei care urmau să-mi fie camarazi într-ale nebuniei pe munte. Așteptăm nițel denumeriți, nu știam cine lipsește. Într-un final, plecăm spre Arieșeni, punctul startului. Am păcălit un somn, autocarul ne zgâlțâia la fiecare curbă.

Ora 5.00, Arieșeni. Friguț plăcut.  Pantaloni scurți și tricou cu mânecuțele de la abandonatul MPC.  O fi vreun semn? A fost, se pare. Mi se verifică echipamentul, sunt ok de start.

Ora 6.00, Start. Suntem mai puțini decât aș fi anticipat, în jur de 25-26, era prea întuneric să ne numărăm între noi. Cozmin ne dă semnalul de plecare  și trenul se pune în mișcare. Ca de obicei, se începe tare. Nu mai văd frontalele primilor alergători. Eu, în ritmul meu. Mai am în jur de 175 de km, am vreme de tras. În capătul dealului, ajung din urmă grupuri răzlețe, așa, cu ritmul acela monoton al meu. Ehe, constanța, zice mintea. Trec pe lângă case, niște săteni au ieșit să ne întâmpine. Se aude un tulnic, că e mai greu cu văzutul lui. În stânga mea, soarele începe să ne dezmierde. E cu alonjă coborârea. Eram patru zmei tari și mari, alergam cu pletele-n vânt, cu elan frumușel. Unde-s restu’? Scoatem telefoanele să verificăm aplicația. Paf, duși am fost la vale vreo 1.5-2 km. Nici n-am început bine și noi ne-am rătăcit. Ce bine alergam, de aia ne-am pierdut. Vedem o bentiță agățată într-un copac, spre dreapta. La ce viteză aveam, cine dracului a avut timp să se uite după semne.

Primul pieptiș. Ce bune sunt bețele. Un forestier ne duce spre culmile Vârfului Curcubăta. Haide, haide, încurajări de la primul checkpoint. O apă, o alună și o stafidă. Dus am fost. Se merge bine. În creastă, îi mai dau cu alergarea. Dozez exemplar efortul. Trec de vârf și creasta mă găsește în alergare cu domnul Stan. Jos pălăria! Pe următoarea urcare, mă trezesc singur. Câteva cotituri și o iau la vale pierdut printre copaci. Rătăcesc pe potecă, am telefonul la mână pentru a vedea mereu dacă sunt bine. Verific mai des aplicația atunci când sunt singur. Tai traseul turistic la dreapta și sunt în linie spre Vârtop. Mă bucură entuziasmul voluntarilor, mă ajută fiecare cu ce are și poate. Fiecare voluntar vesel și dispus să te ajute e o gură de energie pentru oricare alergător. Să  nu uit de muzica simfonică venită din portbagajul mașinii unui grup de voluntari care ne-au întâmpinat cu cafea caldă. Cafea caldă, am spus. Am întrebat și acolo, cafea? Molipsitor tare entuziasmul lor. 

Groapa Ruginoasă, peisaj superb și forestier plin cu mure. Nu ați sesizat, nu? Erați prinși cu alergarea? Eu mi-am făcut timp. Cheile Galbenei mi-au tăiat răsuflarea de câteva ori. Eram în plutire semi-conștient, mă vedeam cumva din exterior cum prind corzile și urc. E urcarea spre o culme neatinsă a sinelui, cu tras tare de aer în piept și de lanțul de lângă mine. He-he, a mai fost urcarea fără sfârșit spre Padiș. Acolo, eram deshidratat și obosit. Un ochi spre mintea care-mi șoptea că nu e ok ceea ce fac. De asta, trebuie să renunți la ea. Și, renunți, n-ai ce să-i faci.

Sus, în culme, printre brazi, pe minunat plai cu foi, am ajuns drept în Glăvoi. Ușor, la dreapta de Poiană, eram singur-singurel. Agale, cu soarele în față și cu stâna de oi pe lângă mine. Am recunoscut peisajul, mă apropiam de Padiș. Pășesc lin, curg la fel ca pârâiașul care se lungea în dreapta mea. Ajung în checkpoint relaxat, fără să-mi dau seama că era cu timp limită. Două plăcinte cu brânză, pfiu, excelente. Două rugi adresate voluntarului care a uitat să ne zică la plecare să nu intrăm după aplicație, ci să mergem pe asfalt 3-4 km: să mă realimenteze cu apă. Plec. În urma mea vine cel care avea să-mi devină camarad aproape permanent până la abandon. Evident, o luăm după aplicație și rătăcim, bălăurim, căutăm poteci imaginare în ținuturi dezolante. Horia îmi zice să-l sun pe Cozmin, să-i zicem că suntem la dracu’. Well, chiar suntem. Dar, și ieșim, uzi la picioare, cu crenguțe agățate pe șosetele de compresie și cu fețele ușor crispate: ni s-a zis să nu mai facem Cetățile Rădesei, că nu mai aveam timp. Timp? E o chestie relativă, mai ales aici. Zi, noapte, toate sunt laolaltă, deopotrivă și una după alta. Am șezut pe niște bușteni la gura de intrare a drumului care ducea la cetăți. Ce-i de făcut? Conștiința ne zicea să intrăm, dar organizatorul ne-a precizat clar că nu-i timp. Da, bălăurisem aiurea destul de mult. Ne-au lămurit doi alergători ieșiți din cetăți: no, haideți cu noi dacă așa o zis Cozmin. Zis și făcut, nu conta penalizarea de la final, dacă ni se aplica.

Mergem împreună când cu ruperi de ritm, când în pas super grăbit. Îi mai dau cu apă și ceva  batoane, m-am hidratat constant. Puțin și constant. Dăm în mijloc de drum de o gașcă super veselă de voluntari. Urma un segment de 20 km fără punct de alimentare. Înaintăm susținut până mai prindem din urmă vreo 3-4 grupuri. Acum, suntem 12 alergători, aproape jumătate din toți participanții la cursa asta. Cabana Vlădeasa este reduta noastră de cucerit. Un alergător sparge ritmul grupului și o ia la goană. Bă, ești nebun? Alți doi îl urmează. Trei suntem pe urmele lor. Grupurile s-au mixat, dar noi trei am ajuns împreună la cabană. Călduț. Nu sunt mâncător de ciorbă, dar am înghițit aproape trei farfurii. Mă descalț să văd ce-i cu furnicăturile din talpă și, surpriză: aveam trei crăpături măricele la piciorul drept. Nu mai zic nimic de bășici, sunt de îndurat, dar crăpăturile m-au speriat nițel. Banocin, vaselină, soluții propuse și neacceptate. Păcat, cred că ar fi avut mai mare succes decât crema mea super hidratantă și făcătoare de minuni în alte contexte.

Acestia am fost
Acestia am fost la start

Luăm pulsul vremii. Rafale de vânt. Mă grupez cu Horia și Marius. Luăm pe noi cam tot ce aveam prin rucsacuri și ieșim. Punctul terminus: Vârful Vlădeasa în plină noapte. Urcăm, nu pe poteca de la Vlădeasa Winter Trail, ci pe drumul forestier. Șuierături și frontale la orizont de la grupulețele din față. Ajungem pe vârf, atmosferă selenară, de stație de cercetare părăsită a la Alien. Ne vedem de treabă și, pas cu pas, ajungem la același punct de hidratare pe care-l lăsasem în urmă înainte de Cabana Vlădeasa. Coborâm spre Răchițele.

Suntem cinci în grup. Frontalele ne brăzdează poteca. În lateral, la nici 100 de m, se aude un zgomot puternic. Împietrim și nu dorim să ghicim ce-a fost. Haideți să stăm mai grupați, zice unul dintre noi. Traversăm zona și ajungem pe forestierul care duce la Cascada Răchițele. Eu, Horia și Marius grăbim ritmul și reincepem alergarea. În spate, rămâne un grup mixt din doi alergători. Tragem tare, alergăm la 3.00 noaptea deasupra cascadei. Magic. Nu poți face asta în fiecare zi. Avem ritm foarte bun, știm și noi asta. Ne grăbim spre Răchițele când asfaltul ne ia din avânt. Plumb în ghete, simțeam tot. Ce chestie, aș fi crezut că mi-ar face bine un pic de asfalt. Ei bine, nu. Ajungem la Căminul Cultural din Răchițele. Un picuț de odihnă, dar și decizia rapidă de a abandona. Mi-am verificat talpa din nou și nu arăta grozav. Mai aveam mulți kilometri, nu avea vreun sens să forțez să termin. Mă simțeam grozav, nu aveam nevoie de somn, fizic și psihic eram excelent. Totuși, am luat decizia corectă. Nu știu dacă aș fi fost mai ok cu vaselină și banocin, nu știu dacă schimbarea La Sportiva cu Kalenji Mud a avut efect negativ, nu știu dacă voi mai juca vreodată fotbal, că-i plictisitor, dar ceea ce știu 100% este că aș fi putut termina această cursă. Rămâne un must pentru viitor.

Au fost puțin peste 100 km acum, cu alergări în miez de noapte, cu bălăuriri și căutări existențiale, cu camarazi de cursă, nu adversari. Apuseni Ultra Race a fost poveste. A fost și o scânteie în minte: am picioare de 200 km, zise o voce suavă. Se poate, nu știu, dar știu sigur că psihic am. Să revin? Da, voi reveni, Apusenii mă așteaptă acolo la anul.

foto: Nagy Ivan

Comenteaza

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.