Maraton Piatra Craiului 2018, asezat, cu ganduri la familie si la ultra

Pas cu pas. Unul după altul, într-un ritm lejer. Așa-mi propusesem să parcurg ultima competiție din acest sezon: Maraton Piatra Craiului. Se arăta o vreme nefirească, soare puternic și câteva grade bune. Prea bune, eu venisem să termin ceea ce ratasem la ediția epică din 2017.

Vineri, 5 octombrie. Sosire în Zărnești și un drum spre ridicarea kit-ului. Paf, o mică mirare: cu zâmbetul pe buze, mi se împart cele necesare în mână. Le primesc tot zâmbind, câteva ace le-am scăpat/ pierdut prin sala amenajată pentru eveniment. Tricoul ăla mișto de la Merinito, urma a doua zi, dacă aveam drum din nou pe la sală înainte de start. Nu e stres, eram pregătit cu tricoul de la Apuseni Ultra Race. Seara, înainte de competiție, mă prinde rapid o răceală venită aieavea, deși suspectam că o luasem cu mine de la Cluj. Fetele mele erau martore tăcute și chicoteau că ele scăpaseră. 

Sâmbătă, 6 octombrie. Start. Aproape odihnit, deși picioarele ziceau ele ceva subtil. Răceala era ascunsă bine. Pornesc pe străzile Zărneștiului. Stânga-dreapta, aplauze și încurajări, atmosferă foarte faină, soare din plin. Unde era ploaia de altă dată, unde era zăpada din creastă? Uitate erau acele vremuri. Acum, eram obligat să îndur căldură în ceafă încă de pe forestier. Începe urcarea. Mai încetuț la început, mai abrupt pe continuare și vertical spre cer spre Șaua Funduri. În linie dreaptă, se urca în șir indian șoptind aiurea fel și fel. Haide, tinere, ofer o încurajare unui camarad. E atmosferă relaxată, iar corpul simte asta, fără forțări. 

Piatra Craiului mi se deschide în splendoarea ei din creastă. O coborâre abruptă pe lanțuri și sunt drept în grohotiș. Înaintez greu pe Marele Grohotiș, sunt câțiva mai vitejiști care erau să mă dea de pe potecă. Parol! Vitejiști e mult spus la ritmul ăla, filmul meu era altul. Resimt oboseala după ce abandonasem la ultra-ul din Apuseni. Totuși, au cam fost peste 100 km, iar eu nu mi-am oferit răgazul unei perioade de odihnă. 

Cobor spre Plaiul Foii. După un popas de hidratare, reiau alergarea în ritm bunicel. Ajung la supa caldă și la pepsi-ul din rucsac, e obicei deja să car o doză cu mine. Reiau urcarea spre Refugiul Diana după o conversație cu un camarad de la Apuseni Ultra Race. Mă prinde răceala cu o febră care-mi secătuiește tot corpul. Mă așez și încerc o doctorie. Mă ajunge camaradul și, brusc, parcă, încep să-mi revin. Trag de bețe, de minte și de febră până ce dispare totul și reîncep să depășesc alergători. Aproape de vârful urcării, dau peste un grup fantastic: de-ar fi fost mai devreme cu câțiva kilometri, eram mai în față. Frumoși oameni! Le auzeam încurajările chiar după ce ajunsesem sus. 

Alerg. 7-8 km după ultimul punct de hidratare. Sunt în tandem cu amicul meu ultramaratonist din Apuseni. Schimbăm povești alergând, până ce ne decidem involuntar să mărim ritmul și să trecem de alergători, rând pe rând. E magică acea coborâre din Piatra Craiului spre Zărnești, alergăm, e plăcere pură. Pierd din tempo-ul impus atunci când îmi caut telefonul să le sun pe fete. Intru în Zărnești. Hai, mai ai 100 de metri!, aud în dreapta. Nu conta, alergam grăbit. Apuseni Ultra Race!, se aude din stânga. Tai curba și trec linia de sosire după 7 ore și 14 minute. 

Am revenit țintit în Piatra Craiului, aveam ceva treburi neterminate aici. În plus, 6 octombrie este un moment special pentru familia mea: ne celebrăm în fiecare an căsnicia, se adaugă, rând pe rând, câte unul. Am dedicat această tură acestui moment. A fost o tură aproape liniștită pentru mine, am încercat să mă bucur de alergare. Cam atât pentru anul acesta, a fost punct competițional. Continuă pregătirea, urmează multe povești frumoase pentru anul viitor, multe care încep și se termină cu ultra. 


Comenteaza

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.