Momentul în care mintea e setată să nu renunțe. Cumva, e o agățare de un cârlig și nu te lasă să o lași. Nu a mai fost experiență metafizică, a fost un periplu al unei supraviețuiri. Înscris foarte devreme la Transylvania 100, am așteptat cu sufletul la gură această competiție. Între timp, pe la început de decembrie 2018, m-am accidentat și vreme de aproape patru luni am tot umblat cu recuperarea. Am reînceput să alerg timid prin aprilie, iar luna mai urma să fie luna de consolidare. A fost și nu a fost, căci lucrurile se pun pe hârtie doar în scheme care respectă niște abstracțiuni mentale. Așadar, insist să cred și să sper.

Căderea și urcarea

Date fiind niște ecuații matematice, participarea a început să fie umbrită de forma mea. Genunchiul era bine trei zile, o zi mai dădea niște semne, alte trei puteam trage și tot așa. Calcule. Extazul culmilor care mă purtau spre Vârful Omu se stingea pe zi ce trece. Să merg sau să nu merg? Aceasta era întrebarea. Era una existențială, nimic de spus, dar, totuși, ce să fac. Reducerea turei de la 100 km la 78 mi-a dat cumva niște speranțe. S-ar putea să-l pot face în contextul ăsta. Haide, se poate. Da, asum că nu voi ajunge pe culmile dorite, dar tot niște culmi faine vor fi.

Când se făcea că aș merge, au apărut alte dileme: cum să merg cu o mașină în service? Cum? Să nu-mi pot imagina traseul, să mă imaginez pe el? E boemie să mă conectez la cursă, să o vizualizez. Înainte cu două zile de start, seara, am dat verdictul cu Cris: merg! Ei bine, să văd ce-mi lipsește din echipamentul obligatoriu. Ha-ha.

Am fost foarte conștiincios, i-am ascultat pe organizatori de la a la z. Am schimbat rucascul de alergare Kalenji cu cel Forclaz pentru copii de 22 l, cel verde și fain, să-mi încapă tot. Am pus tot ce au scris ei acolo, în contextul vremii aspre care se anunța. A ieșit o minunăție de raniță de armată, grea peste măsură. Ce să-i fac, sunt obișnuit, cam așa alerg spre și de la job aproape zilnic. O duc.

Plouă, dar ce soare minunat. De unde a apărut?

Startul pe ploaie anunța o zi similară anunțurilor făcute: vreme rea. Pornesc binișor. Iau în piept primul abrupt. Trec de alergători, semn că-mi merge bine. Ploaie măruntă și deasă. Bonus, noroi cât cuprinde. Mă păstrez curat, dar ploaia se oprește și trebuie să mă reechipez: îmi este foarte cald. Întâlnesc un amic și pornim într-o călătorie care urma să dureze vreo 11 ore de priveliști, de povești și alte peripeții. Nivelul scade, picioarele trag greu, iar eu mă simt obosit. E bine că văd că nu-s singurul. Mă consolez cu gândul ăsta. Pam-pam.

Urcarea spre Bătrâna e chinuită, ranița din spate mă trage, genunchiul nu e în apele lui. E soare, de unde? Pușc o trântă pe zăpadă și doar bățul înfipt în zăpadă mă ține pe cărare, departe de o alunecare mișto tip sanie. M-am trezit. Mai jos, la bifurcarea spre traseul de 30 k, mintea îmi făcuse o primă festă: era o ispită de a coti dreapta. Sus, în creastă, meciul părea jucat: cobor spre Peștera și, de acolo, voi merge pe traseul de 50 k. Sunt dezmorțit, din nou, doar de traversarea în picioarele goale a unui părâu de munte cu apă rece. N-am riscat nimic, am luat partea sigură. Am văzut apa șiroind din papucii unor alergători care n-au cutezat să se descalțe. Un tip încerca să-și care în spate soția de pe un mal pe altul. N-am stat să văd dacă a reușit, mi-a fost teamă de finalul cutezării. La final, i-am văzut pe amândoi teferi.

Din Padina, urcarea a fost agale și cu povești alături de un alergător străin căruia i se stricase ceasul, unul very expensive, după cum mărturisea săracul om. La refugiul pentru turiști, unde traseul de 50k se unește cu cele de 80 & 100, niște turiști ne întâmpină cu mirări: ce vreme, incredibil, cum așa? Coborârea spre Bran a fost tot în alergare ușoară, pe alocuri, în pas lejer, fără forțări. Așa, nu aveam ce să risc. Am admirat peisajele, m-am bucurat de natură. Un nor de ploaie în spate și telefonul dat fetelor mi-au mai dezmorțit nițel picioarele. Ce chestie, cred că-l puteam duce și pe celălalt, așa-mi tot zice mintea. Desigur că da, dar e mai bine așa acum. Așa am învățat, uneori, e bine ca mintea să-și asculte și corpul.

De această dată, e suficient: e primul ultra pe anul aceasta cu un rucsac greoi în spate și un picior încă nerecuperat total. În condițiile astea, am mers binișor oricum. Au fost 12 ore și 44 minute. Mult, puțin, atât a mers. A fost Transylvania 100:2, dar cu promisiunea de a reveni anul viitor pentru tura lungă.