Cine aude glasul copiilor – obiectele procesului educational

Read Time:3 Minute, 46 Second

Educația este cea mai puternică armă pe care o puteți folosi pentru a schimba lumea/ Nelson Mandela

Așa ar trebui să începem atunci când vorbim despre copii, despre educația lor. Trăim vremuri atât de tulburi, încât ar trebui să ne gândim serios la ce ne așteaptă, la viitorul nostru. Într-un mod absolut firesc, o țară ar trebui să includă educația copiilor în discursul despre viitorul ei. Încotro? În cazul României, apelăm la o retorică mai veche din artele educației, una în care se făcea o scindare între subiectul educației și obiectul ei. Cum vă dați seama, elevii reprezentau obiectul procesului educațional. Suntem în 2020 și noi vedem lucrurile în aceeași notă (stră)veche conform căreia copiii nu reprezintă altceva decât niște obiecte.

Subiect și obiect. Aceștia sunt actanții unui proces educațional care a fost aruncat la coșul de gunoi de țările care se uită la copii precum la viitorul lor. Copiii s-au transformat dintr-un element static al educației, asupra căruia se acționa, într-unul activ, care participă cu tot ce reprezintă el în acest proces. Prin liceu, pe când studiam pedagogia, am avut un profesor minunat care ne-a indicat cum se inversează această schemă în cadrul sistemelor cărora le pasă de educație: S-O, adică subiect – obiect, devine S-S, adică subiect- subiect. Elevii sunt acolo și ei, cu toate trăirile, simțile și gândirile. Vocea lor a început să se facă auzită. Țipetele din curțile școlilor/ grădinițelor nu înseamnă altceva decât murmurul existenței lor în relația cu tot ce-i înconjoară. Sunteți aici, dragi copii, vă vedem, ne pasă teoretic, dar ne batem joc de voi.

Cam așa ar fi trebuit să încep, vă cer iertare pentru această introducere via procesul educațional. Am vrut să fim în aceeași barcă, să conștientizăm că avem un proces cu două elemente foarte importante la care mai adaugăm unul: dascălul/ școala – elevul ca subiect și părintele, neintrodus în schema de mai sus. De altfel, părintele nu a fost inclus decât ulterior în schema procesului educațional, pe măsură ce lucrurile au evoluat spre sedimentarea relației S – S.

De ce ne batem joc? Pentru că putem, pentru că nu ne pasă, pentru că ne tratăm copiii drept niște obiecte, în continuare. Cine aude glasul celor fără apărare, glasul copiilor? Școala stă să înceapă și peste tot se vorbește despre: cum îi aducem la școală, cum îi organizăm, cum îi punem în bănci, cum le impunem moderat restricțiile, cum le vom preda – transmite informațiile alea din procesul educațional, cum își vor desfășura procesele profesorii, cum?, de ce nu li se măresc salariile profesorilor, ce vor face profesorii fără laptopuri date de școli, deși nu s-a stabilit nimic concret, cum ne facem norma și multe altele.

Rar spre deloc ceva despre copii. Cum ei cum rămâne? Sigur, dincolo de modalitatea de a-i aranja într-o clasă. S-a vorbit prea puțin despre impactul emoțional covârșitor pe care îl are toată această nebunie asupra dezvoltării copiilor, despre cum anume vor reuși ei să treacă peste toate aceste lucruri. Sunt întrebări pe care prea puțin și le pun. Se tratează la fel ca efectul pandemiei: ei sunt cel mai puțin afectați, că doar sunt….obiecte. Am reușit să citesc o replică a unui educator care se întreba retoric cumva: I-am învățat cum să se apropie unii de alții, iar acum inversul. Cum vom face asta?

Tata, noi obișnuiam să ne strângem în brațe când ne vedeam. Acum nu va mai fi la fel, nu? Dar, dacă o să am colegi care nu vor respecta asta? Deocamdată, nu prea pot răspunde mare lucru la întrebare, școala e preocupată să așeze băncile în clasă și să șteargă geamurile.

Generațiile acestea de copii reprezintă adulții de mâine. Noi îi punem în bănci, îi punem să execute chestii, totul ca pe o acțiune a unui subiect asupra unor obiecte. Simultan, le dăm acestor obiecte prilejul de a dispune de condiții gen: băi ca în gări – acolo unde sunt, căci pot fi în fundul curții, săpun ținut în clase, săli îngrămădite în care punem și câte 30 de elevi, materiale didactice dubioase, făcute în bătaie de joc sau în grabă, să se respecte norma, terenuri de sport dezolante și alte cele. Merge și așa. Toate acestea sunt simultan cu punerea în relație, într-un proces educațional, cu niște subiecți – dascălii care-i tratează deseori drept niște obiecte. Ce pretenții să mai avem de la stat.

Așadar, iertați-ne, dragi copii, suntem proști! Iertați-ne pentru toată această bătaie de joc!

About Post Author

Rares Iordache

#digitalmanager, #autor, #magento, #wordpress, #ecommerce specialist, #PhD, #blogger, #alergator, #ciclist
Happy
Happy
0 %
Sad
Sad
0 %
Excited
Excited
0 %
Sleppy
Sleppy
0 %
Angry
Angry
0 %
Surprise
Surprise
0 %

Average Rating

5 Star
0%
4 Star
0%
3 Star
0%
2 Star
0%
1 Star
0%

One thought on “Cine aude glasul copiilor – obiectele procesului educational

Comenteaza

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: